"A fost o data ca-n povesti,/ A fost ca niciodata,/ Din rude mari imparatesti/ O preafrumoasa fata"
"De-or trece aniicum trecura,
Ea tot mai mult imi
va place,
Pentru ca-n toat-a ei
faptura
E-un "nu stiu cum"
s-un "nu stiu ce""
D-or trece anii...
Mihai Eminescu, 1883
CARMEN ANGHEL
Adorata, hulita, iubita,
urata, ridicata la rang
de stea, regina florilor
albastre, inger si demon, aratata cu degetul, marginalizata...
Un singur nume: Veronica
Micle. Femeia care a fost muza
celui mai mare Romantic al
romanilor: Mihai Eminescu.
Iubirea lor, exprimata in
versuri dulci sau dramatice,
inaltatoare sau cu mesaje
ucigator de dureroase, a marcat
sufletele multor generatii.
Iubirea lor interzisa a fost si
poate mai este expresia absoluta
a sacrificiului. Iar sacrificiul
Veronicai a fost singurul
posibil: moartea. Iasiul este
Cetatea Iubirii Lor. Locul
unde s-a aprins scanteia celei
mai tulburatoare povesti de
dragoste: Emin si Tolla.
Strigatul Teiului
Zilele acestea, Iasiul este
un oras incremenit de frig. Si
de o tristete care nu poate fi
ostoita. Pe strazile pustii, in
Copoul cu copaci desfrunziti,
tristetea umbla despletita si
lasa in urma ei un sentiment
ciudat de jale amestecata cu
parere de rau. Teiul lui Eminescu
sufera de singuratate.
Desfrunzit, chircit, contorsionat,
parca ar vrea sa se
rupa in doua. Asa cum era si
sufletul lui Mihai: o parte la
Bucuresti, o parte incercand
mereu sa vina la Iasi, sa fie
langa "Dulcea sa doamna". E
un strigat care iti rupe inima
in trupul acesta chinuit al
Teiului. Vrand sa se razbune
pe ignorarea ei de catre poet,
Iarna si-a trimis solie zapada
care a prins in chingi si tine
prizoniere florile de tei care
s-au incapatanat sa nu dispara.
Stau marturie.
E o mare incercare sa vrei
sa regasesti fluidul iubirii celor
doi la -13 grade Celsius! Unde
sunt mirosul si ninsoarea de
flori de tei, unde e ploaia de
stele?! Unde sunt ei?!
Tezaurul
Unde sa-i intalnesti? La
Muzeul Literaturii din Iasi,
un om avea sa ma conduca
spre un moment irepetabil.
Ioana Cosereanu este muzeograful
care iti poate vorbi
ore in sir despre Eminescu si
Veronica Micle. "S-au iubit!"
este sentinta irevocabila a
doamnei Ioana. Comentariile
sunt de prisos. "Poate i se face
dreptate si Veronicai Micle..."
Si ne duce usurel spre locul
comorii.
Imi intelege nevoia de a-i
simti cumva pe cei doi. Si
scoate din tezaur cateva
obiecte. Le asaza pe birou
unul langa altul... "Acesta este
ceasul lui Eminescu. E din
aur masiv, elvetian, i-a fost
daruit de tatal sau... Acesta
este inelul lui. Cu pecete.
Aceasta e brosa ei, geanta ei
din argint - pe care am recuperat-o acum vreo doi ani. Are
pe ea inscriptionat cuvantul
Tolla. Asa cum o chema uneori
Eminescu pe Veronica."
Emotiile sunt atat de puternice
incat nu pot vorbi. Am
privilegiul de a mangaia ceasul
Lui, de a-mi pune pe deget
- poate un mic sacrilegiu -
inelul Lui de aur cu rubin; de
a deschide gentuta din argint
cu safire. Si cu inscriptia
"Tolla". "Sa-i fi dat Eminescu
gentuta aceasta?", intreb, stiindu-l pe poet sarac. "E foarte
posibil - imi raspunde gazda.
Eminescu avea perioade cand
cheltuia multi bani si altele
cand era muritor de foame.
Se purtau genti din acestea
pe atunci, la ocazii speciale, la
teatru, la vreo intalnire intr-un salon literar." Se stie:
Veronica era o femeie foarte
cocheta. Ceea ce il innebunea
pe Eminescu, mereu gelos,
mereu cu teama de a nu ramane fara ea, mereu infricosat de gandul ca altcineva
ar putea sa-i atinga cumva
averea lui cea mai de pret.
O dragoste reala
Nu stiu cum, fara sa ne
dam seama, am tacut amandoua;
cateva momente de
tacere absoluta si senzatia ca
acolo nu suntem singuri. Si,
poate gandul meu este nebun,
am avut certitudinea ca am
reusit ceva dincolo de lumea
aceasta: cele doua suflete au
iesit cumva din Eternitate si
s-au intalnit pentru cateva
clipe. Poate ca a trebuit sa fac
drumul acesta pana la Iasi ca
sa indeplinesc o datorie.
Lucrurile si persoanele din
camera incep sa inoate intr-o
mare de lacrimi. Am trait un
moment de fericire sublima,
irepetabil: am simtit cum
iubirea invadase incaperea si
am avut revelatia: se iubisera
intr-o lume banala, cu o
iubire banala, cu scrisori de
dragoste banale; aveau probleme
lumesti, ca pensia de
urmas a Veronicai, aveau boli
si isi scriau despre ele; el ii
mai trimitea din cand in cand
niste bani. O corespondenta
de o asa banalitate cum
numai cu cineva foarte intim
iti poti permite sa ai. Doi
muritori cu o viata zbuciumata,
dar atinsi de aripa geniului.
Asta am inteles si dupa ce
am citit cartea "Dulcea mea
Doamna/Eminul meu iubit",
in care a fost publicata dupa
mai bine de o suta de ani
corespondenta dintre Veronica
si Eminescu. 93 de scrisori
ale lui catre ea, 5 ale ei catre
el, care au darul de a sterge
din mintea celor care inca mai
credeau ca intre ei nu a fost
iubire, ci interes. Din partea
Veronicai. Zeci de epistole
pline de declaratii de dragoste:
"Sfanta si dulcea si nobila mea
amica, cand vei crede tu in
sfarsit, fara umbra de indoiala,
ca nu te pot iubi decat
pe tine. (...) Te iubesc, te
iubesc cu toata privatiunea
de sentiment a trecutului
meu, te iubesc tocmai pentru
ca viata mea fost un pustiu,
tocmai pentru ca nimene nu
m-a iubit intr-adevar, tocmai
pentru ca numai indurarea si
iubirea ta am cautat-o pe
pamant si pentru ca ceea ce
am dorit mai mult am si aflat.
(...) Al tau si dincolo de
mormant Emin"; sau cu
marturisiri cochete: "Mitule
iubit si al meu scump si
dragalas (...) Spre a varia
mi-am taiet parul a la
Vienoise si-l frizez in toate
zilele, in fine mi-am cumparat
palarie Neniche si botine
Louis XV si alte mofturi,
numai un lucru ma deranjeaza
- e un frig nemaipomenit
prin Iasi si nu prea pot
sa ma preumblu cum doresc.
(...) Eminescul meu cheri (...)
mai iei tu medicamentoasele
tale? (...) Veronica".
Ce poti sa mai scrii despre
Eminescu si Veronica Micle?
Aproape nimic. Dar poti sa ai
privilegiul sa-i intelegi. Si sa-i
intalnesti, cumva, prin
locurile prin care s-au iubit:
Iasi, Bucuresti, Botosani,
Varatec... Si sa poti spune la
sfarsit "S-au iubit cu
adevarat!"
Veronica s-a retras
sa moara la Varatec
Vlaguita de atata nefericire,
Veronica se retrage la
Manastirea Varatec. Murise
orice speranta de casatorie
sau de a locui impreuna cu
Emin. Boala lui Eminescu se
agrava si exista certitudinea
ca nu se mai poate face nimic.
Il viziteaza pe Emin cu putin
timp inainte ca acesta sa
moara, pleaca ingrozita si distrusa
sufleteste. La 15 iunie
1889, Mihai Eminescu moare.
Dupa putin timp, la Varatec
ajunge vestea ca Eminescu a
intrat in eternitate. Tolla nu
i-a putut supravietui. Iubirea
lor, blestemul lor, i-a unit din
nou. In aceeasi vara a lui
1889, Veronica Micle pleaca
grabita din lumea aceasta sa
se intalneasca printre stele
cu iubitul ei. Se spune ca s-a
sinucis, neputand sa suporte
o durere atat de mare. Alte
voci insa spun ca suferinta a
topit-o pe picioare, a topit-o
incet ca pe o lumanare.
Veronica Micle a fost
inmormantata in curtea unei
bisericute de la manastire.
Astazi, la Varatec, undeva
in cel mai indepartat colt al
asezarii monahale, mai exista
ruina a ceea ce se numeste
"casa lui Eminescu". Maicutele, cele mai varstnice, isi
aduc aminte din povestirile
de demult ca acolo ar fi stat
surorile lui Eminescu. Si acolo
ar fi venit si el cateodata.
Daca s-a intalnit in acea casuta cu Veronica Micle, nimeni
nu poate spune.
"Dulcea mea doamna,
Al tau si dincolo
de mormant Emin..."
"Eminul meu iubit, Mitule
Baiet iubit si dragalas..."
Asa se "strigau", cu disperarea data
de departarea care ii despartea,
Mihai Eminescu si Veronica Micle.
Iubirea lor interzisa de societatea cu inima
impietrita de reguli de buna si cuvioasa
purtare a rezistat pana la moarte. Pana in
1889, cand Mihai s-a transformat in
luceafar, iar Veronica s-a stins ca o candela,
incet-incet, la Manastirea Varatec.
S-au cunoscut la 20 de ani
Ea, un suflet insetat de iubire, in asteptarea
unei ploi care sa-l faca sa rodeasca. El,
in plina afirmare, plecat la studii la Viena
si cu un suflet facut in asa fel incat nu putea
supravietui fara sa iubeasca.
Doamna Veronica Micle, sotia rectorului
Universitatii iesene, profesorul Stefan
Micle, l-a cunoscut pe tanarul poet Mihai
Eminescu in salonul unei personalitati
iesene. L-a cunoscut prin intermediul unei
fotografii! Din care i-a patruns in suflet
pentru totdeauna privirea adanca si umbroasa
a tanarului.
Foarte curand, cu pretextul unui tratament,
Veronica a ajuns la Viena. I-a scris
tanarului Eminescu ca are nevoie de ajutorul
sau sa se descurce in oras. Indrazneala
Veronicai se intampla prin iarna lui 1871.
Viena a fost momentul cand sufletele celor
doi s-au atins si au ramas legate de o vraja
pe care nici moartea nu a putut-o dezlega.
Reintalnirea
In 1874, Eminescu se intoarce in tara, la
Iasi. Incepe sa frecventeze salonul literar al
familiei Micle. Prin 1875, apropierea celor
doi devine din ce in ce mai puternica. Incep
sa-si dedice poezii. Iubirea nu-i mai incapea!
Dar nu putea sa incapa nici in ochii societatii scortoase de la Iasi. Anonime incep sa
soseasca pe adresa profesorului Stefan
Micle. Acesta comenteaza ingaduitor: "Mai
multi rautaciosi mi-au trimis scrisori anonime,
in care povestesc lucruri fantastice,
doar ar putea sa-mi doboare increderea ce
o am in sinceritatea ei... Invidiosii sunt cei
mai scarbosi oameni". Ori avea incredere
oarba in prea tanara sa sotie, ori privea cu
ingaduinta aceasta idila, stiind ca a vaduvit-o de fiorii dragostei luand-o de sotie de
la varsta de 14 ani!
Intalnirile celor doi devin din ce in ce mai
dese. Se intalnesc si la Societatea Junimea -
unde doar doua femei aveau ingaduinta barbatilor sa participe: Veronica Micle si Mite
Kremnitz. Amandoua femei care depaseau
epoca in care traiau, amandoua pasionate de
Eminescu. In 1877, Eminescu pleaca la Bucuresti. In 1879, bonomul profesor Stefan Micle
moare. De aici, calea spre o iubire totala, fara
griji si temeri ar fi putut fi libera.
Blestemul
Dar un blestem urmarea relatia celor doi.
Vorbesc despre casatorie, dar toata Junimea le
sare in cap, in frunte cu Titu Maioresu. Vorbesc
despre o locuinta comuna, dar niciodata nu au
avut o casa a lor. A fost o continua fuga dupa
fericire, iar ea a stiut mereu cum sa dispara din
calea lor. Veronica la Iasi, Eminescu la
Bucuresti. Ea s-a mutat la un moment dat in
Bucuresti. S-au certat. Se cearta si mai rau
prin 1880 si se vor impaca la inceputul lui
1882.
Prea tarziu. Cand ar fi reusit poate sa-si
gaseasca linistea acestei incercate iubiri, in
1883 Eminescu se imbolnaveste. Dupa sase
ani de chinuri, Mihai moare.
"Ingerul meu blond,
Te-as acoperi toata cu sarutari.
(...) Daca ai fi de fata as face-o
in gand, daca nu as fi atat de
gelos precum sunt. (...) Dac-ai
sti cu cata amaraciune, cu cata
neagra si urata gelozie te iubesc.
(...) In acel moment te-as
saruta, te-as desmierda, dar
te-as ucide totodata. (...)
Momotelule, iti sarut mainile
tale mici si genunchii tai cu
gropite si gura ta cea dulce si
parul si ochii si coatele si toata,
toata te sarut si te rog, te rog
mult sa nu ma uiti deloc, desi
poate tocmai cand vei sti ca te
iubesc, nu vei mai pune nici un
pret pe iubirea Lui Emin"
"Din luna Iunie 1882.
A plans scriind-o",
noteaza Veronica Micle
"Eminul meu iubit,
Ma grabesc a raspunde
seninei si amoroasei tale
scrisori din 16 martie. (...)
Eminule, cand vii sa te revad,
sa te mai pup, sa te mai
canajesc, s-apoi sa te mangai,
si sa-ti cer iertare frumusel si
apoi intr-o lunga si dulce
sarutare sa se uite toate relele.
Cand?// Mitule, cand ai putea
veni la Iasi sa fim impreuna ce
bine ar fi! Dar tu nicicand nu
te gandesti la asa ceva,
valmasagul Bucurestilor iti
rapeste dorul de mine, viata ta
e plina si nu se simte trebuinta
prezentei mele, totusi te pup si
te raspup si te imbratisez
doucement et gentilment.
Toute a toi Veronica.
19 martie 1880 Iasi"
INEDIT
Corespondenta dintre Mihai
Eminescu si Veronica Micle a
fost pastrata, pana in 1999,
intr-o banca elvetiana. Scrisorile
apartin urmasilor Veronicai Micle, facand parte din
arhiva familiei Graziella si
Vasile Grigorcea. Anna Maria
Grigorcea, fiica lor, stabilita in
Italia, a decis sa incredinteze
scrisorile Christinei Zarifopol-
Illias, profesoara de literatura
clasica si romana la Universitatea
din Indiana, SUA.
Aceasta a editat volumul de
corespondenta "Dulcea mea
Doamna/Eminul meu iubit".
"Anna Maria Grigorcea-Messeri
este matusa mea pe linie
paterna", ne-a spus cu Christina
Zarifopol. "Marele merit
in a o determina sa dea publicitatii acest tezaur epistolar
ii revine mamei mele,
Maria Economu-Zarifopol,
fosta profesoara a Annei
Maria si ruda ei prin alianta,
prin casatoria cu tatal meu.
Aceste scrisori fusesera
transmise din mama in fiica
si erau considerate documente
de familie, care urmau sa
ramana in familie. Desi Anna
Maria Grigorcea realiza perfect
importanta exceptionala
a acestor scrisori pentru cultura
romana, ii era foarte greu
sa incalce promisiunea
facuta mamei ei, nepoata de
fiica a Veronicai Micle, de a
pastra scrisorile in familie. In
final, perseverenta neclintita
a mamei mele a avut efectul
dorit." (Roxana Roseti)
N.R. - Facsimilele si fragmentele de corespondenta
au fost reproduse din volumul
"Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit",
editie ingrijita de Christina Zarifopol-Illias,
Editura Polirom Iasi, anul 2000
Interviu cu
Christina
Zarifopol-Illias,
ruda prin
alianta cu
Veronica Micle
Jurnalul National:
Cum vedeti acum povestea
lor de dragoste?
Christina Zarifopol
Illias: Acesti nefericiti protagonisti ai celei mai mari
iubiri din literatura romana,
al caror destin s-a aflat sub
semnul unei stele nenorocoase,
sunt demni de a sta
alaturi de celebrele cupluri
romantice din cultura universala.
Ce impresie v-au facut
prima oara scrisorile?
Pur si simplu nu am indraznit sa le ating. Profunda
emotie si sfiala resimtite in
fata hartiei usor ingalbenite
de trecerea timpului erau
absolut coplesitoare. Mi-a
trebuit o vreme ca sa pot in
fine atinge scrisorile fara ca
mainile sa-mi mai tremure.
In 2000 ati declarat ca
le-ati depus intr-o banca
din America.
Da, scrisorile se afla si
astazi in acelasi loc.
In 2000, Ion Caramitru,
pe atunci ministru
al Culturii, a transmis
mostenitoarei scrisorilor
ca tara este interesata
de achizitionarea originalelor.
A luat cineva legatura cu dvs.?
In 2000 am transmis
doamnei Anna Maria Grigorcea-
Messeri mesajul domnului
Caramitru. Dansa a
considerat ca nu sosise inca
momentul de a lua o decizie.
De atunci si pana acum nu
m-a mai contactat nimeni.
Studentilor dvs. le plac
poeziile lui Eminescu?
Foarte mult, in special
cele de dragoste si "Luceafarul", iar unii chiar au citit volumul
de corespondenta. Unul
dintre studenti a facut cateva
traduceri extrem de reusite
din poezia eminesciana, dupa
numai doua luni de studiu al
limbii romane. Cred ca nu
mai este nevoie sa spun mai
mult! (Roxana Roseti)