Jurnal de calatorie - New York, New York

Farmecul retro al unui oras cosmo-polit, unde munca si atitudinea sunt apreciate. Un loc de nenvins, cu primaveri ce nu se pot compara cu nimic.

Doua saptamani la New York. "Nu mai am rabdare", imi spuneam in avion, incercand sa ma concentrez asupra celei mai recente carti scrise de Candance Bushnell. Nu era prima oara cand aveam emotii. De fiecare data, in drum spre NY, mi se intampla asa.

Cate discutii aveam cu prietenii, la Bucuresti, despre orasul cel mai iubit de mine. Le povesteam lucruri care se intamplau numai acolo si incercam sa-i conving ca este cel mai frumos loc din lume.

Insa ma loveam intotdeauna de frazele lor venite probabil din prejudecati: "NY-ul nu are istorie, e doar un oras cu zgarie-nori" sau "la NY te simti atat de neputincios", "acolo nu exista cultura ca in Europa". Mereu inghiteam in sec si renuntam sa le mai dau argumente.

UN ZUMZET DE NEINLOCUIT. Acum realizez ca m-am indragostit de acest oras in timp, datorita experientelor unice traite acolo. Nu am de gand sa conving pe nimeni ca NY-ul este Parisul. Nu vreau sa mai redau statistici despre milioanele de oportunitati ce ti se ofera acolo. Nu am chef sa vorbesc de cele 136 de muzee sau de cate expozitii de arta se organizeaza pe zi. Vreau sa ajung la NY.

Primavara aici nu se poate compara cu nimic, mi-am zis in masina hotelului, care se indrepta spre Manhattan. Nici macar ultimul Vogue, pe care il rasfoisem disperata in avion, nu m-a pregatit pentru energia orasului, care m-a cuprins imediat.

Aveam atatea de facut. Sa merg la cumparaturi. Sa fac rezervari pentru muzicaluri, pentru ca, spre deosebire de Bucuresti, salile sunt pline tot timpul, desi pretul biletului pentru un loc bun este intre 250 si 500 $. Sa merg la film, pentru ca nicaieri in lume nu te simti ca in cinematografele de aici.

Dupa doua tigari si trei blocuri de mers pe jos, am ajuns pe Madison Avenue. Cine vorbea de orasul cu zgarie-nori? Bulevardul acesta este plin de brownstone-uri, cladiri vechi de trei-cinci etaje, parca ramase acolo din romanele lui Edith Warthon. Terasele restaurantelor sunt pline si conversatiile de la mese creeaza acel zumzet de neinlocuit, specific NY-ului.

HAINE CU PERSONALITATE. Tot aici sunt si o parte din magazinele de marca ce se intind pe trei etaje. Pentru mine e mai bine decat la Paris si nu ai parte de fetele acre ale vanzatorilor francezi, ma gandeam eu multumita, intorcandu-ma la hotel.

Din cauza schimbului de fus orar ma trezeam la 8 dimineata. Astfel, zilele de cumparaturi mi-au fost foarte lungi. Am regasit mall-urile celebre la aceleasi adrese. Barneysul, locul preferat de fetele din Sex and the city, isi decorase vitrinele cu genti imense Prada, cu rochite vintage si avea la ultimul etaj jeansii cei mai cautati din lume. Pe Fifth Avenue se intindeau marete, ca de obicei, Saks si Bergdorf Goddman, dar mie imi era dor de Henry Bendel. Mi se pare ca doar acolo hainele au personalitate. De la bluzele din cel mai scump casmir pana la palariile create de Philip Treacy, simti ca plutesti prin farmecul retro al NY-ului. Seara pe Broadway eram din nou coplesita. Julia Roberts juca in piesa la care ma duceam si ma intrebam a nu stiu cata oara pana unde ajunge minunatia in acest oras.

De fapt mereu ma obseda aceasta intrebare. In restaurantele sofisticate, la un cocteil. La sala de fitness a hotelului, cand treizeci de minute de mers rapid pe banda nu mai imi pareau o vesnicie datorita reclamelor de la televizor. Cu trasura prin Central Park, plimbare care isi merita din plin cei 34 $, pentru ca era singurul loc din NY unde puteam fuma linistita. La salonul de coafura, care arata ca o mica fabrica. Cateodata, luminile din Manhattan imi pareau la fel de multe cat sansele unui om care traieste aici. Stateam la fereastra hotelului si in fiecare seara, de acolo, ii multumeam lui Dumnezeu ca orasul iubit de mine nu a fost invins.

Si mult mai tarziu, in drum spre aeroport, mi-am intors privirea pentru ultima oara catre NY. Empire State Building ramasese mandru in urma mea. Avea doar 75 de ani vechime, dar era o dovada. Nu degeaba Deborah Kerr ii spunea lui Cary Grant, in "An Affair to remember", ca este locul cel mai aproape de rai. Pentru mine reprezenta speranta. Era multumirea ca undeva in lume munca si atitudinea iti sunt apreciate. Aceasta cladire imi sugera libertatea. Era dovada ca nu visez degeaba. Era dovada unei puteri. Dar mai mult decat orice era dovada iubirii mele fata de acest oras. New York, New York...

Olandezii au fost primii care s-au stabilit in sudul Manhattanului, in 1624. Au numit aceasta asezare "New Amsterdam". Pentru turistul venit sa admire frumoasa metropola, unul dintre monumentele impresionante ale New York-ului este Statuia Libertatii, opera a sculptorului Frederic-Auguste Bartholdi. Un gest de omagiu al poporului francez pentru poporul american cu ocazia primului centenar al proclamarii independentei sale (1876). In ziua dezvelirii monumentului, primul presedinte al SUA, Grover Cleveland, rostea cu mandrie: "Nu vom mai uita ca libertatea si-a cladit aici caminul"

Exista multe presupuneri legate de persoana care a servit ca model Statuii Libertatii: ce "lady" a pozat sculptorului? Unii au ajuns la concluzia ca schita sculpturii lui Bartoldi a fost facuta dupa un desen al figurii mamei sale, Sarlotta

Farmecul retro al unui oras cosmopolit. Cladiri elegante si cladiri vechi de trei-cinci etaje, restaurante sofisticate, vitrine cu rochii vintage sau casmiruri scumpe, zumzet, pasari, cer albastru, primaveri ce nu se pot compara cu nimic, libertate