“Jurnal de celulă”

Răpirea din Irak ● Marie-Jeanne a povestit coşmarul din captivitate
Marie-Jeanne Ion a rememorat, în exclusivitate pentru cititorii Jurnalului Naţional, povestea celor 55 de zile trăite în beciul din Irak. Începînd de la 29 iunie pînă la 2 iulie 2005, ziarista a dezvăluit coşmarul în care a trăit la limita dintre viaţă şi moarte.

Răpirea din Irak ● Marie-Jeanne a povestit coşmarul din captivitate
Marie-Jeanne Ion a rememorat, în exclusivitate pentru cititorii Jurnalului Naţional, povestea celor 55 de zile trăite în beciul din Irak. Începînd de la 29 iunie pînă la 2 iulie 2005, ziarista a dezvăluit coşmarul în care a trăit la limita dintre viaţă şi moarte.

La 28 martie 2005, trei ziarişti români, Marie-Jeanne Ion, Sorin Mişcoci şi Ovidiu Ohanesian, au fost răpiţi în Bagdad. Timp de aproape două luni, pînă cînd cei trei au coborît teferi din avion pe aeroportul din Bucureşti, o ţară întreagă a stat cu sufletul la gură. Cîteva săptămîni mai tîrziu, Marie-Jeanne a dezvăluit, în exclusivitate în paginile Jurnalului Naţional, povestea captivităţii.

În primul serial al memoriilor din infern, la 29 iunie 2005, ziarista a povestit despre prima parte a vieţii de prizonieri, în care cea mai mare problemă era lipsa de oxigen “în celula de 4 pe 2 metri, închisă cu uşă din bare de fier, legaţi la ochi şi culcaţi tot timpul”. Au călătorit spre cea de-a doua locaţie în care aveau să fie din nou captivi “în portbagaj, cu tot capul înfăşurat cu bandă adezivă şi legaţi de mîini şi de picioare”. “Totul în jur îţi crea senzaţia că acela era finalul, că de acolo nu mai poţi scăpa niciodată şi că, într-o bună zi, totul se va termina cu un glonţ în cap. Am auzit destule istorii povestite de foşti ostatici. (…) Singura rază de speranţă era – paradoxal – faptul că trebuia să avem tot timpul ochii acoperiţi. Asta însemna că nu trebuie să ne vedem gardienii, că nu trebuie să-i recunoaştem. Deci, că vom trăi…”

ÎNTR-UN DEPOZIT DE OAMENI. Marie-Jeanne îşi amintea că primele cuvinte care i-au fost adresate de un gardian au fost: “Dormi jos sau sus?”. “O căciulă neagră îmi acoperea capul şi faţa, peste ochi, pînă la nas. Dar, uitîndu-mă în jos, am reuşit să văd saltelele murdare şi mai multe rînduri de picioare. Eram mai mulţi acolo şi unii dintre deţinuţi aveau legături în jurul gleznelor. Mă aflam într-un depozit de oameni!”.

Celula în care fuseseră aruncaţi era plină de irakieni. “Era extrem de cald şi mirosul – insuportabil. Simţeai cum fierbi în propria transpiraţie. Puţinul aer pe care-l puteai sorbi era greu, atît de greu, că te durea pieptul. Aburii respiraţiei atîtor oameni se condensau cînd atingeau tavanul şi picături de apă se scurgeau încontinuu pe tricourile şi aşa ude de sudoare. Întuneric, linişte, nimic ce ar fi putut să-ţi dea vreo speranţă că vei supravieţui.” Şeful grupării le spusese că a reuşit să ia legătura cu Ambasada României şi că totul e OK. Într-una din zile, cînd ventilaţia “rudimetară pe care o născociseră mujahedinii” s-a oprit, au simţit şi mai acut mirosul morţii. “Ore în şir am zăcut într-o stare de letargie, sperînd să vină mai repede momentul în care gardienii aveau să deschidă uşa ca să ne aducă mîncarea. În cele din urmă, trapa s-a deschis, am auzit scrîşnetul lacătelor şi… aer!!!”

ÎNREGISTRĂRILE VIDEO. În ziua de 5 aprilie, o rază de speranţă le-a îndîrjit hotărîrea de a supravieţui. “Am fost scoasă din subsol şi dusă într-o cameră, la etaj. M-au pus cu spatele către încăpere, iar ochii îmi erau acoperiţi cu căciulă neagră. (…) O să te folosim ca să cerem retragerea trupelor voastre din Irak!”, i s-a comunicat. “(…) Trebuia să spun ce dată este, că tratamentul nostru acolo e rău şi că nu ne simţim deloc bine... Dar, şi aşa, lucrurile erau clare – cineva ceruse o dovadă că sîntem vii!” După un şir de zile în care nu au mai primit nici o veste, disperarea a început să-i cuprindă din nou.

ULTIMATUMURILE. La 18 aprilie, şeful grupării i-a anunţat că trebuie să facă o nouă înregistrare video. “Ne-au pus cătuşele pe mîini şi ne-au spus că trebuie să plîngem, să părem disperaţi. «Dacă nu plîngeti voi, vă fac eu să plîngeţi! – ne-a anunţat Hagi. Trebuie să vă rugaţi să vă fie salvate vieţile».(…) Trebuia să spun care sînt condiţiile puse de răpitori în schimbul eliberării noastre, trebuia să fac apel la preşedinte şi la Guvern, dar – culmea! – şi la «Romanian people», poporul român, ca să iasă în stradă şi să facă presiuni asupra autorităţilor. O prostie – ne gîndeam cu toţii. Nici o secundă nu ne-am imaginat că, în România de azi, oamenii ar putea face manifestaţii ca să salveze alţi oameni. Realitatea a dovedit însă că românii au inimă.”

La 25 aprilie, nervos şi nemulţumit de ce obţinuse de la negociatori, şeful a vrut o nouă înregistrare. “Eram legaţi la ochi şi ne-a aşezat, ca de obicei, aproape de perete, unul lîngă altul. Am simţit că îi faceau ceva lui Sorin, care era în stînga mea. Cînd ne-au dat căciulile jos, am şi văzut despre ce era vorba: îi puseseră haina morţii.” Abia la 2 mai s-a mai ivit o nouă rază de speranţă, cînd li s-a cerut să scrie numele mamelor înainte şi după căsătorie. “Numărul 6 ne-a spus că e cea mai veche metodă de a lua o probă de viaţă. Probabil, o ceruseră ai noştri. Deci, se negocia, nu urma să murim.”

PLANURI DE EVADARE. După săptămîni în şir, în celula în care cei trei români, alături de Mohammad Munaf, deveniseră nişte numere, 8, 11, 3 şi 99, speranţele păreau să se năruiască încet, încet. “Decît să putrezim acolo, ne-am gîndit că e mai bine să ne ajutăm singuri. Planuri de evadare! La început, în formula de 3. Apoi am încercat să-i cooptăm şi pe colegii noştri. Urma să ne atacăm gardienii, lovindu-i cu lacătele de la uşă într-o dimineaţă, cînd veneau să ne scoată la toaletă. Încuietorile erau masive, aşa că aveam şanse să-i ameţim. (…) Poţi să omori un om? A fost cea mai mare problemă. Uneori ne venea să le sărim la gît şi să încercăm să-i doborîm, să-i sufocăm cu pernele! Ne imaginam că am putea. Dar, cînd ne-am pus serios în cap că va trebui să ucidem, am realizat că va fi foarte greu, poate imposibil.”

ACASĂ. Apoi, într-o zi, uşa s-a deschis şi li s-a spus: “OK, go Romania!”. “Am ajuns întîi la ambasadă, apoi avionul militar ne-a dus la Bucureşti. Au urmat zilele de carantină, cînd am aflat că nu sîntem prea bolnavi – o carenţă de vitamine, normală, puţin nisip la rinichi, o infecţie şi o îngrozitoare iritaţie a pielii, care nici acum nu mi-a trecut. Cu somnul am avut toţi probleme. Nu puteam aţipi, deşi eram obosiţi. Mie îmi era frică să nu adorm şi să mă trezesc din nou acolo.”