Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (15)

30 august 1986, Oradea
Cutremur în România

Seara, suntem la masă, la Comple­xul „Sere Oradea”, într-o companie interesantă, inclusiv cu domnul Vulturar, din conducerea judeţului. Tata se crispează, cu ochii pe o hartă de pe perete şi ne spune că a început să se mişte. Ni se pare că are halucinaţii. Noi nu vedem nici o mişcare. Tata remarcă amplifica­rea mişcării, până când şi noi sesizăm ciu­dăţenia. În câteva clipe ne dăm sea­ma că e cutremur. Harta României se lea­gănă vârtos pe peretele sălii unde mân­­căm. Perdeaua şi hainele din cuier se mişcă, la fel. Simt vibraţia din foto­liul în care abia m-am instalat.

Mişcările se opresc repede. Preşedintele Tribunalului, şeful serelor şi fostul redactor-şef al ziarului local Crişana nu dau impor­tan­ţă seismului. Tata e însă foarte îngri­jo­rat, pentru că, spune dânsul, dacă în Ardeal, ate­nuat de munţi, cutremurul a ajuns să mişte hainele din cuier şi harta de pe perete, înseamnă că în Regat e nenorocire. Mergem la primul telefon. Sunăm acasă. Tanti Matilda urlă că e jale mare, că a căzut jumătate din casă, cel puţin aşa i se pare, nu e convinsă. Ştim că imaginaţia fiinţei dragi ce a rămas acasă e bogată, aşa că o rugăm să vadă, dacă nu cumva casa e totuşi în picioare, întreagă şi nu a căzut doar vreo sticlă care a indus-o în eroare. Într-adevăr, după câteva secunde, în care verifică, tremurând, dacă mai avem sau nu casă, revine la telefon şi ne spune că n-a observat nici o fisură în ziduri, că s-au spart totuşi nişte căni şi o sticlă, dar că în cămară e jalea de pe lume.

În plus, o ulcică s-a prăvălit pe scări, spre pivniţă, generând groază. Promitem să revenim cu un telefon şi mai sunăm: la sora mea Ioana (care ieşise deja în stradă, în cartierul Vatra Nouă – Băneasa), la Viki (lângă Bariera Vergului, unde blocul de 10 etaje s-a clătinat serios). Tata îl găseşte, la Snagov, pe Ştefan Andrei, cu care vorbeşte de două ori. Tânăra N. e certată cu părinţii ei. Nu vrea să sune, să vadă dacă seismul a făcut vreo pagubă sau alte nenorociri. A.P. o îndeamnă să renunţe la asemenea ambiţii, când e vorba de probleme serioase.

Seisme. 1986 faţă de 1977
Totuşi, veştile nu sunt catastrofale, cel puţin după primele aprecieri. Nu sunt victime multe şi clădiri prăbuşite, ci doar avarii, unele grave. În 4 martie 1977, când a început catastrofa de la orele 21, A.P. era la Craiova, în sala de mese a Hotelului Partidului. Tocmai recita „Pământul deocamdată” („Timpul vieţii ni-i scurt,/ Hai, să-l facem curat...”). În câteva clipe a organizat evacuarea din sală a tuturor celor prezenţi, care alergau în toate părţile şi nu găseau ieşirea. Imediat, tata a luat-o spre Bucureşti şi a venit în Strada Oslo numărul 6, unde locuiam eu şi Ioana, împreună cu mama. Procesul de divorţ încă nu se încheiase, noi ne aflam în mijlocul disputei părinţilor, iar tensiunea între mama şi tatăl nostru era ridicată. Tata a bătut la uşă, a strigat, a aruncat cu pietricele în fereastră, dar mama nu a vrut să-i dea nici un semn că suntem întregi şi nevătămaţi înăuntru. Cred că târziu, după multă aşteptare, i-a răspuns şi i-a spus că nu am păţit nimic. Dar în casă nu l-a primit. A doua zi, tata a putut intra să ne vadă. Noi eram, cu desăvârşire, de partea mamei, dar ne-a impresionat să o auzim pe cea pe care o iubeam cu fanatism spunându-i lui tata că mai bine îi cădea o cărămidă în cap şi rămâneam liniştiţi fără dânsul.

Sunăm, prin comandă, la Săliştea Sibiului. Singure acasă, fetiţa mea Andreea, Bobi şi Adela Haşigan mâncau lubeniţă când a început cutremurul.
Nu au păţit nimic, doar o sperietură puternică.
Pe noi, mişcarea pământului ne-a prins cântând colindul mineresc „Foaie neagră şi stelară/ De agată şi smarald,/ Scoatem noi cărbuni afară/ Pentru tine, mamă ţară/ Ca să-ţi fie-n lume cald...” Apoi harta mişcătoare şi toate cele care au fost.

La Sibiu, familiile Antipa Păunescu şi Nelu Vulcan nu răspund decât foarte greu. Cutremurul a fost lung, dar nu intens. Lumea e pe străzi.

Tataie era pe casă în timpul sinistrului
La tataie, la Bârca (unde bunicul meu se află de câteva săptămâni) – nici un răspuns. Totuşi, după câteva zeci de apeluri, Constantin Păunescu răspunde, ostenit, parcă, după un drum lung. Tataie, eşti sănătos, ţi s-a întâmplat ceva? – zic eu.

– Ete, mă, băiete, fu cutremur mare, casa a pârâit, dar nu s-a întâmplat nimic rău.
– De ce n-ai răspuns mai repede, ne-am făcut probleme?
– Mă, fusei şi eu până sus şi, până coborâi, închiserăţi.
– Cum sus? Afară, nu?
– Nu, mă, sus pe casă.
– Dar ce făceai matale pe casă?
– Reparam antena, s-a dereglat.
– Păi, de asta îţi ardea dumitale după cutremur? Altceva mai bun de făcut nu aveai decât să repari antena?
– Mă, băiete, pe mine mă prinse cutremurul pe casă, eram cu nen-tu Pană, colonelu’. Tocmai ne căzuse imaginea, şi sârbii dedeau un film bun. Ne-am suit repede, să nu pierdem prea mult.
– Tataie, din câte ştiu eu, la ora asta, sârbii dau filme porno, cred că matale şi nea Pană la asta vă uitaţi, de v-aţi grăbit să puneţi din nou antena bine.
– Ete, asta nu e treaba ta, mă pezevenchiule! Ce te priveşte pe tine la ce mă uit eu. Om bătrân să dea socoteală unui pezevenchi?

Fără îndoială că doar un interes major i-a îndemnat atât de repede pe tataie şi pe domnul Pană să urce pe casă noaptea. Altfel, ar fi aşteptat dimineaţa, cu siguranţă.

Mobilizarea împotriva pericolelor însănătoşeşte
Seismul a venit ca un miracol, peste starea proastă a lui A.P. S-a înzdrăvenit, în câteva clipe, şi s-a mobilizat, gândindu-se că sunt atâţia potenţiali suferinzi. Dar, în primul rând, grija faţă de cunoscuţi şi rude l-a adus în stare de veghe activă. După tonul lui Ştefan Andrei, se pare că situaţia e destul de proastă la Bucureşti. Tanti Matilda găseşte un alt prilej de disperare: în bucătărie a căzut tencuiala în dreptul grinzii. Sorina Haşigan, care e cu noi, aici, la Oradea, exagerează şi refuză să se ridice de pe scaun şi să meargă dacă nu o ţine cineva de mână. Dar un cutremur, oricât de mare, mai degrabă îţi dărâmă casa în cap, decât să te dărâme din picioare. Sau poate că nu sunt eu capabil să înţeleg o sensibilitate aşa de mare! Totuşi, cutremurul s-a terminat de o oră! E timpul să ne revenim, Sorina!

Telefonăm la familia Gologan, în Bucureşti. Nu răspunde nimeni. Nici un răspuns nici de la telefonul directorului Liceului C.A. Rosetti, domnul Stoica. La Năsăud, familia Vaida e cuprinsă de seninătate: nimeni nu ştie că a fost cutremur. Somnul blând al ardelenilor, protejaţi de munţi, nu poate fi deranjat de un amărât de seism, plecat vârtos din Vrancea. Şansa Carpaţilor ce preiau undele sesmice! În blocul Elenei Grecescu nu sunt pagube şi victime, dar lumea e afară.

Îmi răspunde şi mama. Nu e foarte îngrijorată. Are chiar liniştea să mă felicite, pentru că a fost Sfântul Alexandru, al doilea prenume al meu. Tata consideră că primul secretar al judeţenei PCR Bihor a reacţionat foarte slab, pasiv, când ţara (în ale cărei structuri de conducere se află şi el) trece prin necazuri. De supărare, domnul Vulturar bea un pahar în plus şi cântă: „Numai vorbe şi minciuni/ De la pretenii cei buni”. La Bucureşti nu răspund nici Nicu Leahu, nici familiile Gologan şi Pârvu.

S-a spart bibeloul lui tata
Ajung cu agenda la cel mai bun prieten al meu, Radu Popescu:
– Ce faci, Radule, ţi s-a întâmplat ceva? – întreb. Individul doarme. Habar nu are ce e în Bucureşti. Îi spun că e dezastru, că oamenii sunt pe străzi. Abia se scoală şi spune că la el totul este în regulă! Că n-a fost nici un cutremur. Precis? – îl întreb.
– Precis – răspunde.
– Mă, dar te-ai uitat? (Perseverez şi-l invit să aprindă lumina. Radu lasă telefonul, pentru câteva momente, se duce să aprindă lumina, doar-doar o scăpa de mine, şi rămâne consternat. Fără să îmi vorbească, pentru că încă nu a revenit la aparat, se minunează ce i-a făcut seismul în casă şi zice, vorbind singur):
– Da, bă, să mor eu, au căzut cărţile din dulap! (Îi spun să se mai ducă prin casă, să nu cumva să i se mai fi prăbuşit vreun plafon şi el să doarmă liniştit. Se întoarce la telefon stupefiat şi îmi spune) Măi, Andrei, să ştii că ai dreptate. A căzut tot de pe rafturi. S-a prăvălit încălzitorul şi s-a spart bibelou’ lui tata (după cum vorbeşte el, înţeleg că în casa Popescu există un singur bibelou). Radu îmi mulţumeşte pentru telefon, pentru că, altfel, s-ar fi trezit dimineaţă şi n-ar fi ştiut de unde e dezordinea din jurul său.

La casa Leahu îmi răspunde profesorul muzicolog Alexandru Leahu, tatăl lui Nicu. Colegul meu e la ţară, iar el abia a urcat din bulevard. În faţa magazinului „Cocor” sunt mulţimi de oameni. Sunăm, din nou, acasă. Tanti Matilda plânge. S-a crăpat blocul fiicei sale de la Tulcea. Încă un pahar cu vin pentru liniştea celor de la masa noastră din Oradea. Fireşte, cu excepţia mea şi a lui A.P. Noi nu bem deloc.

Continuarea în numărul următor