Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
30-31 august 1986, - Băile Felix-Oradea
Un evreu fanatic iubitor de spiritualitate românească
Pe la ora 3 noaptea, plecăm spre Băile Felix. În holul hotelului „Termal”, un miliţian stă de vorbă cu un cetăţean. Când tata intră pe uşa hotelului, cetăţeanul, tuns scurt, sare în picioare, ia poziţia solemnă şi spune:
– Bună seara, ilustre geniu Adrian Păunescu! Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt cetăţean israelian, mă numesc Adrian Auerbach şi, domnule poet, vă rog să-mi permiteţi să vă invit la un pahar de ţuică, în numele dragostei ce v-o port şi a faptului că m-am născut în România. Sunt bucuros, domnule poet, să pot da mâna cu dumneavoastră. Mă scuzaţi că sunt neras, de câteva zile, dar nu asta e important. Grav pentru noi, evreii plecaţi din România, este că procurăm foarte greu cărţile dumneavoastră, în Israel. Dau orice pentru un volum!
Tata zâmbeşte. Îl amuză comportamentul străinului, dar îi place că e un tip inteligent şi că-i iubeşte poezia. Israelianul se ţine scai, intră în lift cu noi şi avertizează că plăteşte în valută forte, doar să primească nişte cărţi. Tata răspunde: mai vedem, dar aveţi grijă ce prostii vorbiţi, că domnul miliţian o fi el prieten cu dumneavoastră şi cu mine, dar abia aşteaptă să ne toarne. Uşile liftului se închid, în timp ce miliţianul de pe fotoliu ne salută, ridicându-şi chipiul, cu puţină vinovăţie, semn că A.P. i-a citit gândurile. Pe Auerbach puţin îl interesează gestul miliţianului. El îşi continuă declaraţiile, cu frenezie (în timp ce liftul urcă hârâind şi sculând toţi bătrânii din hotel): ilustre geniu, sunt fericit că am putut pune mâna pe un aşa om. Omul vorbeşte serios şi, cu adevărat, îl atinge pe tata cu degetul, ca să nu credem că glumeşte. Se pare că românul israelian e foarte preocupat de interesul său, dacă, după cutremur, îşi urmează planul, imperturbabil. Ne despărţim, ameninţaţi de Auerbach că nu vom mai scăpa de el.
Ultimul tren: „Flacăra” lui Păunescu
În 1983, la redacţia „Flacăra”, a sunat un om. Încercase toate metodele de a-şi face cunoscută descoperirea. Era (şi este) medic român de origine maghiară şi descoperise leacul împotriva bolilor hepato-biliare grave, care afectează un sfert din populaţia planetei, inclusiv soluţia împotriva cirozei. Om tânăr, cu puţin peste 35 de ani, medicul respectiv era în gară, la Bucureşti, şi se pregătea să plece înapoi spre Oradea, blocat de birocraţie şi obstacole, întinse intenţionat de către reacţionarii ştiinţei româneşti.
Înainte de a se sui în tren, a sunat, totuşi, la telefonul pe care mulţi oameni din România îl considerau telefonul ultimei speranţe, telefonul lui Adrian Păunescu, de la revista „Flacăra”. Redactorul-şef al celui mai bun, puternic, citit şi temut organ de presă al României lansase deja, în anii anteriori, numeroase nume ale medicinei de avangardă. Omul redacţiei de la capătul firului, conform legii nescrise a revistei „Flacăra”, a întrebat care este problema şi ce poate face „Flacăra” pentru a ajuta cauza. După câteva scurte explicaţii, medicul a fost invitat, imediat, la redacţie. Fără amânări, fără aprobări, fără ciubucuri, fără comoditate. A lăsat trenul de Oradea să plece şi, imediat, a devenit subiect prioritar al luptei pentru sănătate, susţinute de „Flacăra”. Medicul respectiv se numeşte Ladislau Elthes.
Ceaiul său a ajuns, în cei trei ani de când revista „Flacăra” i-a deschis calea către marele public, speranţa şi şansa de supravieţuire a mii de bolnavi. Astăzi este greu de contestat locul întâi pe care tratamentul Elthes îl deţine, şi în România, şi în lume, în lupta contra hepatitelor, dischineziilor biliare, cirozelor şi altor afecţiuni hepato-biliare. Lupta este încă lungă, doctorul Elthes intenţionează să realizeze şi un comprimat, un medicament pastilă, dar valul s-a pornit. Sigur că prietenului nostru maghiar din Oradea i-ar fi fost mai comod să uite, în anumite momente de după 1985, că Adrian Păunescu l-a ajutat. Dar n-a făcut-o şi gestul îl califică pozitiv.
Paranormalul din noi
Aseară, la masă, tata le-a propus foarte ateilor prieteni prezenţi demonstraţia că există forţe şi dincolo de fizicul pipăibil. Cu cât înverşunarea materialist-fizicistă a celorlalţi creştea, cu atât era mai mare şi pofta lui A.P. de a arăta că suntem, încă, foarte înapoiaţi, în ceea ce priveşte cunoştinţele despre forţele care ne înconjoară, pe care nu le cunoaştem, pe care nu le stăpânim şi despre care, în lipsă de argumente, afirmăm că nu există. A.P. a ales experimentul ridicării de pe scaun a unei persoane, cu doar opt degete, de către patru oameni, cu care am făcut senzaţie, recent, la Năsăud. Faptul că experimentul se poate realiza numai asupra unei fiinţe, nu şi asupra unui obiect, demonstrează că bioenergia există şi este parte integrantă din ceea ce noi obişnuim să numim corpul nostru fizic.
Ion Florin Dumitrescu fotografiază sufletul
Am aflat de această metodă senzaţională, în toamna anului 1979, la Bucureşti. Încă nu ne mutasem din Strada Sandu Aldea numărul 24. Tata juca şah, în sufragerie, cu doctorul Apostol Turbatu. La un moment dat, a venit la noi inginerul Ion Florin Dumitrescu, mare descoperitor în domeniul energeticii umane, om de ştiinţă, care reuşise, în premieră, fotografierea aurei bioenergetice, ce există în jurul corpului omenesc. A.P., prin revista „Flacăra”, a făcut publică spectaculoasa noutate, pe care rigizii din posturile cheie au căutat, cât mai degrabă, s-o îngroape, pentru că, spuneau ei, inginerul Florin Dumitrescu, în loc să se ocupe de ştiinţă, demonstrează inversul a ceea ce partidul nostru şi filosofia materialist dialectică abia încearcă să conteste, la rândul lor, şi anume că bioenergia, adică aura din icoane, adică sufletul, există. Şi cum vine asta, să demonstreze un inginer român că există suflet, când Partidul a hotărât că nu există?
Cum să susţină o astfel de ipoteză (bazată pe o demonstraţie) vreun minister, când, la noi, toate ministerele trebuie să fie materialist-dialectice? De ce minister ţine bioenergia? Cu astfel de piedici, inginerul Ion Florin Dumitrescu s-a luptat, alături de A.P., până a fost obligat să părăsească ţara, dezamăgit, şi să-şi continue studiile, în Occident.
Dar, până să plece din ţară, Ion Florin Dumitrescu se afla la noi în sufragerie şi-i propunea lui A.P. experimentul cu care spera să-i convingă pe toţi partenerii de dialog de veridicitatea afirmaţiilor sale. Încercase, cu succes, metoda ridicării cu greutate diminuată, la un viţel. Viţelul o luase în sus, de parcă ar fi fost înaripat, după secundele de concentrare, cu mâinile cercetătorilor ţinute deasupra coarnelor (în devenire). Doctorul Turbatu a început să râdă. Chiar aşa nu-şi închipuia, să ajungă să-l vadă pe un inginer, venind să-i demonstreze unui poet, că omul are două greutăţi diferite şi poate fi ridicat cu două degete până la tavan. Tata a luat foarte în serios propunerea, ne-a chemat pe noi, cei ai casei, şi ne-am iniţiat imediat, pentru a reuşi experimentul. Doctorul a văzut cu ochii săi că perechile de arătătoare, de la mâinile unui copil de 10 ani (eu), de la mâinile unei femei (Elena Grecescu), de la mâinile unui bătrân (bunicul meu, Constantin Păunescu) şi de la mâinile inginerului Ion Florin Dumitrescu, îl ridică până la grindă pe Adrian Păunescu.
Marele nostru prieten, chirurg renumit, la spitalul Colentina, şi om de excepţional spirit, s-a aruncat pe jos şi a început să râdă, tăvălindu-se cu halatul alb pe parchetul şi pe covorul din sufrageria casei Păunescu. Adrian Păunescu, om în toată firea şi vigoarea, plutise ca un fulg, împins de 8 degete ale unor proaspăt iniţiaţi.
Ne-au rămas în memorie atât stupoarea domnului doctor Apostol Turbatu, cât şi partidele de şah, întrerupte de noutatea paranormală, dar cel mai important a fost că purtăm, de atunci, cu noi, tehnica de a demonstra, oriunde se află cinci persoane, dintre care patru au cu câte două degete valide, că suntem mai mult decât un corp, că avem, în acelaşi timp, o componentă fizică şi una bioenergetică, la fel de importante, că avem multe de învăţat despre noi, dincolo de legile fizice, chimice, medicale şi politice ale momentului.
(Continuarea în numărul următor)
