x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (20)

Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (20)

de Andrei Paunescu    |    06 Mai 2011   •   16:56
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (20)

164209-untitled-1.jpg17 septembrie 1986
Atenţie la provocări!
Tata adoarme, ca de fiecare dată când e de as­cultat un eveniment sportiv important la ra­dio. Azi – jocurile din cupele europene. Cara­liii de la Dinamo pierd în faţa albanezilor de la „17 Nentori” cu 1-0. Sportul Studenţesc abia bate pe Omonia Nicosia, cu 2-1, după un mare gol al lui Hagi, iar craiovenii, bieţii noştri favoriţi, amărâţii noştri, furaţi şi subţiaţi, îi bat, totuşi, cu 2-0, pe turcii de la Galatasaray Istanbul, cel mai puternic dintre adversarii românilor în turul 1, cu un gol al lui Geolgău (după ce abia îşi rupsese oasele, într-un aparat de filmat) şi cu un alt gol, al lui Bâcu, în final. La şcoală m-am certat cu Viki. Am hotărât să ne despărţim. Pleacă la ea acasă, dar face un tur până în Piaţa Romană şi se întoarce în 25 de minute.

A devenit o obişnuinţă, în zilele când suntem acasă, ca la ora 11 fără 10, seara, să-i fac un masaj lui A.P., pentru redresare. Mă aten­ţi­o­nează: „Fii atent la şcoală, dacă au pus ei ochii pe prieteni, precis te vor provoca şi pe tine. Ai grijă, că te vor provoca să vorbeşti prostii. Nici nu ştii de ce sunt în stare”. A apărut azi Paul Voicu şi m-am bucurat că îmi propune să facem o trupă împreună, eventual să reînfiinţăm trupa „Totuşi”. Tata găseşte un titlu, „Penibili, dar perseverenţi”, după două seturi de ping-pong, în care am văzut cu ochiul liber cât am involuat amândoi, în vara asta, în care nu ne-am mai antrenat deloc. A.P. suferă sincer pentru înfrângerea lui Dinamo. Îi evocăm, apoi, pe colonelul Anghel Vasile şi pe fiii săi, care ne-au fost vecini pe Strada Sandu Aldea, până ne-am mutat, în 1981. E de părere că dacă Valeriu Popa ar accentua mai puţin partea de terminologie ştiinţifică, ar fi mai valoros şi i-ar sta mult mai bine.

Supradotarea îi spune tot ceea ce simte. Nu are nevoie şi de explicaţiile ştiinţifice relative pe care le dă, pentru că limbajul ştiinţific actual este făcut pe calapodul oamenilor care înţeleg bioenergia prin vorbe, nu prin simţuri suplimentare. La prânz bem un vin alb, dulce, primit, culmea, în dar, de la domnul Popa, într-o clipă de uitare de sine. Vrem să vedem ce gust are cadoul de la un om care nu prea face asemenea gesturi.
Magdalena din Sibiu telefonează că preotul Arsene a prevăzut pentru sâmbătă un cutremur de 9,2 grade pe scara Richter.

A.P., despre cartea lui Amza Pellea: „El vorbea, apoi transcria ce spunea. Dacă s-ar fi apucat de scris, nu ar mai fi avut verva pe care o obţinea numai povestind”.
La televizor nu s-a dat nimic din cupele europene la fotbal. Azi s-au împlinit 13 ani de la înfiinţarea Cenaclului „Flacăra”. Unul dintre ultimele cântece, lansate în 1985, spunea: „Ascundeţi cu toţii castelul (cenaclul)/ Că poate-l refacem vreodată”. Poate.

 

18 septembrie 1986
Cu Dumitru Lazia, Constantin Băcanu şi Florin Brătilă
Toată frumuseţea verii se stinge încet-încet. şcoala ne banalizează existenţa. Nici nu mai am atât de mult timp să scriu, dar nici subiectele nu mai sunt atât de literare. Pe tata îl dor braţul drept şi umărul, dar jucăm trei seturi de ping-pong. Mă bate cu 2-1. şi sunt un jucător bun.
La prânz vin la A.P. inginerul Dumitru Lazia şi doctorul Constantin Băcanu. Domnul Lazia îi face o şedinţă Reiki (transfer bioenergetic) pentru somn, dar eu adorm înaintea tuturor. Doctorul Băcanu îmi spune că vom începe să facem cartea sa, ilustrată de mine, după 15 octombrie şi să nu mai mănânc pufuleţi de porumb. Apoi, la plecare, e de părere că tata era mai slab acum câteva luni (când lua autovaccinul Băcanu, evident). Dorm, ca lemnul, până la ora opt seara, de la cinci, şi uit de masă.

Tata pleacă de acasă şi vine înspăimântat că are ceva la intestinul subţire, că aşa i-a zis doctorul Florin Brătilă, la care a fost, pentru un control medical, în Strada Visarion nr. 6. Dumitru Lazia spune că nu e bine să te bată luna în faţă.
A.P. îmi face o vizită în cameră astăzi, prima oară după un an, şi când vede cele trei sticle cu vin, păstrate de la ziua mea, mă ia la mişto, că le ascund, să nu le bea cineva, cumva. Apoi, „e frumos să te cufunzi în amintiri” şi, tocmai de aceea, luăm cutia cu poze. Vede (şi îi plac) poze de la cenaclu, de la premiile „Flacăra”, din vestiarul Craiovei, după marele meci din 1983, 1-0 cu FC Kaiserslautern, cu Cămătaru, poze în care apărem eu şi „grăsuţa, dar drăguţa” de Ioana (care a slăbit incredibil de un an).
Aflu că Hani e supărată pe Costică, din cauza unei glume pornite de la mine. L-am văzut cu o roşcată pe Strada Eremia Grigorescu şi s-a descoperit că nu e chiar o glumă.

 

Cenzura la „Contemporanul”
Azi, Mircea Herivan i-a spus lui A.P. că nu partidul, ci redacţia, cică, i-ar fi scos din revistă articolul cu Hoţii de Cămătari (Dinamo). La concluzia asta au ajuns ei, că textul trebuie văzut mai atent şi apoi pus în pagină. Nici textul cu Blajul nu intră, că poate nu e chiar aşa în paragină oraşul, cum zice A.P. I-a apărut, în schimb, o poezie tare în gazeta „Crişana”, pe care a primit-o într-un plic vidat, de la Oradea, „Toamnă în Bihor”.

Azi am fost cu chitara la şcoală. Vorbesc cu Bobi la telefon şi aflu că Andreea merge ţinându-se de mobilă, iar obiceiurile de alint s-au eliminat complet. N-o s-o las mult la bunicii materni, în Strada Chilia Veche numărul 6. Ne-am propus două săptămâni, dar cred că n-o să rezistăm atât fără Andreea. Pe la ora 12 noaptea, A.P. vorbeşte telefonic la Farmacia 5, cu domnişoara Lili Zamfir. Plec cu Viki să luăm Algocalmin (supozitoare şi fiole), Midocalm şi Extraveral. Lumină multă la şantierul Metroului şi mâţe negre care bântuie pe Bulevardul Magheru.

Vedem poze din penultimul concert al Cenaclului „Flacăra”, de la Băicoi (14 iunie 1985), şi îmi amintesc de ieşirea mea nervoasă de acasă, de dinainte de a pleca spre Ploieşti, pe 15 iunie 1985, când am pus un fund de tobă pe o găleată de tablă din bucătărie şi l-am lovit până l-am spart, aşteptându-l pe Vali Gerea, să vină şi să plecăm la spectacol.

Am spart şi fundul, dar şi urechea şi încrederea Matildei că sunt întreg la minte când e vorba despre muzică rock. Nu mă gândeam că în acea seară va avea loc catastrofa. Energia mea mă pregătea pentru multe alte concerte. Pozele din 1966 îl arată pe studentul A.P. înalt, fără pectorali prea dezvoltaţi, ceea ce îmi dă încredere că o să mă „muşchiularizez” şi eu în viitorul apropiat.

Trebuie să mergem până la Breaza, la căbănuţa de lemn care ne-a mai rămas, să batem nucii, căci, aşa cum zice o cunoştinţă pusă pe harţă, „de aici nu ajungem să-i batem cu parul”, poantă care îl deranjează pe tata în situaţia de azi (bolnav).
Cu nişte biete ace, în turneul din Indonezia, doctorul Florin Brătilă l-a salvat pe fotbalistul Băjenaru, mort clinic în teren, cu stop cardiac. Acum, individul e viu şi mai face şi armata. Acupunctura reuşeşte ce nici un medicament nu a reuşit, şi încă într-un timp-record!

Mult s-au zbătut dinamoviştii ca să piardă în Albania! Au luat, de la alte echipe, flori rare, pe Cămătaru, pe Balaci, mai demult pe Damaschin, Rednic, Andone, Alexandru Nicolae, portarul Dumitru Moraru, l-au promovat, de la fraţii mai mici din Moreni, pe Mihăiescu şi eforturile lor s-au concretizat: au reuşit să doboare, în nici doi ani, două recorduri, ce păreau infailibile: Dinamo este prima (şi singura până acum) echipă românească învinsă într-un meci oficial, de cupă europeană, de o echipă albaneză.
Asta după ce nu demult tot dinamoviştii au inaugurat seria înfrângerilor în faţa altor nevinovaţi în ale fotbalului, ciprioţii, pierzând la Nicosia, cu Omonia. Un sincer bravo şi tot înainte lui Dinamo cu trupa sa de fotbalişti furaţi. Un organ sănătos, pus într-un angrenaj artificial, de cele mai multe ori eşuează.

 

19 septembrie 1986
La aniversarea unui vot de blam
E trist să te vezi, deodată, cel mai bătrân din şcoală. La ora de biologie a doamnei Pop, discutând despre evoluţionism, am spus că e foarte puţin probabil ca originea noastră să fie în maimuţă, având în vedere nu numai faptul că noi am evoluat, pe când ea, ca şi toate celelalte specii de animale, a stagnat, dar, mai cu seamă, concluzia atâtora dintre noi că oameni în toată firea se maimuţăresc singuri, în timp ce maimuţele nu se umanizează prin nici o metodă de laborator. Evoluţia speciilor nu ne-a arătat în ultimele zeci de mii de ani un câine transformat în om. Fenomenul invers e ceva la ordinea zilei.

Cei de la secţia de presă a partidului vor acum, la un an de la votul de blam primit de A.P., să le facă o cerere, iar ei să îi retragă, în­ţe­le­gători, sancţiunea şi pe urmă să-l pună din nou redactor-şef la revista „Flacăra”. A.P. transmite la cabinetul secretarului CC al PCR, Petru Enache, şi la organizaţia de partid de care ţine că nu face nici o cerere, pentru că nu e mai bun decât acum un an. Iar pentru revenirea la „Flacăra” mai trebuie întrebat şi cel în cauză.

(Continuarea în numărul următor)

×
Subiecte în articol: special