L-au îngropat în ziua de Crăciun. Cum a murit Ioan Marcu nimeni nu poate sau nu vrea să spună

"In ziua de 21 decembrie 1989, Ioan Marcu si-a reparat masina, iar in ziua de 22 a plecat cu ea la serviciu. Avea in buzunar peste 6.000 de lei, banii pentru benzina pentru luna in curs si suma adunata de la personalul din subordinea sa (era maistru la IOMCOOP) pentru cantitatea de miere ce urma a fi distribuita, dupa o regula de mult incetatenita, salariatilor. Pe la zece, insa, se intorsese acasa si le anuntase pe fiica si pe sotie ca, asa cum era de asteptat, nu s-a prezentat nimeni la lucru. S-a asezat in fata televizorului, unde a ramas, impreuna cu fiica sa, pana s-a anuntat fuga lui Ceausescu si s-au auzit imediat dupa aceea, in strada, primele impuscaturi dinspre Calea Dum­bravii. «Ma duc si eu», sare fata de la locul ei. «Si eu vin», zice tata.

Sotia tocmai pregatea niste chiftele. Cand i-a vazut gata de plecare s-a hotarat sa-i insoteasca si ea. «Tu stai acasa si bate din palme», zise el in zeflemea, ca si alte dati cand venea vorba de politica. Facea aluzie la faptul ca ea era membra de partid, umblata prin sedinte, iar el nu.

In strada
A iesit brusc, fara sa mai astepte replica ei. Nici macar nu s-a imbracat in hainele de strada, si-a tras numai pantalonii peste pijama si si-a aruncat in spate o canadiana. A parcat masina undeva, la intersectia dintre Calea Dumbravii si Mihai Viteazul, apoi a iesit sa se alature multimii care se adunase in strada. Fata s-a inde­par­tat de el, s-a dus sa-si intalneasca niste colegi aflati undeva mai incolo, iar el a inaintat cativa pasi spre poarta uni­tatii militare. Cum s-a intamplat exact, nimeni nu poate (sau nu vrea inca) sa spuna. Cert e ca, dupa un timp, cand sotia e venit si ea la fata lo­cului, a auzit vorbindu-se despre doi morti in randul civililor. A fulgerat-o gandul ca unul dintre ei ar putea fi chiar sotul. Si-a facut loc cu coatele prin multime si, intr-adevar, i-a gasit trupul sfartecat de gloante asezat undeva in tufele de trandafiri dintre trotuar si partea carosabila a strazii. Era culcat pe spate, acoperit cu propria canadiana. Avea pete de sange si de praf pe tot trupul, abdomenul deschis. Ochii incremeniti intr-o pri­vire fixa. Deasupra buzelor invinetite, cineva asezase, dupa datina, o moneda de un leu. Cand l-a vazut, s-a prabusit asupra lui si a lesinat.

S-a trezit dupa un timp pe care nu si l-a putut imagina, inconjurata de lu­me. A recunoscut printre chipurile care o priveau ca din alta realitate pe cel al fiicei ca si pe cele ale vanza­toa­relor de la Alimentara. «Doamna, tre­buie sa va ridicati de aici», spunea una dintre femei. «Mama, vrei sa ra­man si fara tine?», tipa cu un glas cu­prins de disperare fiica. «Va ajut eu sa-l transportati cu masina», se oferi un barbat.

Dar parca nu pricepea ce vor sa spuna. Si-a aruncat din nou ochii asupra trupului cald inca («Doam­na», zicea barbatul, «eu cred ca inca traieste»), apoi s-a ridicat cu miscari mecanice si a vrut sa se indrepte spre masina pe care o vazuse parcata la cativa metri mai incolo. Strada era insa blocata de alte autovehicule, in­clusiv unul parcat de-a curmezisul, asa incat a asteptat pana a venit o masina a Salvarii chemata de cineva din multime. Medicul l-a examinat sumar si i-a comunicat ca nu mai are rost sa-l duca la spital, inima incetase sa-i bata de mult.

Doliu de Craciun
L-au dus acasa si l-au pregatit pentru inmormantare (l-a spalat si l-a imbracat fiica, deoarece ea nu reu­sea sa-si revina dintr-un semilesin pre­lungit). L-au ingropat in ziua de Cra­ciun, in cimitirul din Turnisor, si, nu­mai dupa un timp, cand s-a potolit ne­bunia din decembrie, l-au mutat la cimitirul mare, in locul special re­par­tizat pentru cei cazuti in acele zile.

Abia si-a revenit din starea aceea de ameteala continua, ca a intrat fiica intr-un fel de transa a tacerii. Timp de trei luni aproape ca n-a scos o vorba, era convinsa ca din vina ei a murit ta­tal, ea l-a chemat in strada si, ah, ce greseala de neiertat, s-a indepartat de el.

Acum i-a trecut, dar a ramas cu o spai­ma in suflet si cu o sila greu de de­scris, mai ales ca la cateva luni dupa aceea a mai trecut printr-o situatie aproape sinistra. Era in ziua de 20 mai, duminica, si s-a dus ca de obicei, dupa-amiaza, impreuna cu mama, la cimitir. Nu mica le-a fost surpriza si spaima cand au gasit mormantul deschis. Cineva inlaturase placa si crucea si scosese lutul afara, se vedea numai sicriul in fundul gropii. Cine sa se fi dedat la o asemenea blasfemie? «Poate l-au deschis pentru cercetari», si-a dat ea cu parerea. «Chiar asa, fara sa ne previna?».

S-au dus mai intai sa intrebe la morga, dar aici nu se stia nimic. Au fost indrumate la politie, iar de acolo la procuratura. N-au gasit pe nimeni care sa le dea o explicatie, asa incat s-au intors in cimitir si s-au apucat singure sa refaca mormantul. Le-a prins miezul noptii pana sa astupe groapa, sa aseze la locul lor placa si crucea, pe care abia au gasit-o aruncata undeva la cativa metri departare.

A doua zi mama s-a dus din nou la procuratura, unde i s-a furnizat cu inocenta urmatoarea explicatie: «Da, noi am dat dispozitie sa fie deschis pentru autopsie». «Si?». «Ne cerem scuze, dar medicul legist chemat sa indeplineasca operatia nu s-a prezentat la ora stabilita». Atat. Nici un cuvant despre obligatia de a anunta si familia in cazul unei asemenea decizii. Ce mai conta o impietate fata in fata cu ororile din decembrie...?"
text publicat de Vasile Avram in cartea "Zeul din labirint – Sibiu, decembrie 1989"