Locul in care se ţine parastasul cucilor

In peste 300 de gospodării din judeţul Hunedoara oamenii stau la lumina opaiţelor. 102 case sunt răspăndite in cele şapte aşezări total neelectrificate. Ursici este unul dintre satele romăneşti in care incă n-a ajuns invenţia lui Edison.

In peste 300 de gospodării din judeţul Hunedoara oamenii stau la lumina opaiţelor. 102 case sunt răspăndite in cele şapte aşezări total neelectrificate. Ursici este unul dintre satele romăneşti in care incă n-a ajuns invenţia lui Edison.


"Măi, nea! Vii azi?" Nu se vede nimeni. Doar printre mestecenii din vale - oile sau nişte pietre albe. Nici o mişcare. "Acu’", urca răspunsul din măruntaiele dealului şi se sparge de fiecare culme. Naiba ştie unde e "nea". De cănd am intrat in satul ăsta, n-am intălnit ţipenie de om. Doar case, cu curţi căt o stradă din Bucureşti, imprejmuite din garduri din bărne de lemn. Unuia dintre noi i s-a părut că vede nişte oi printre copacii din vale. Trebuie că e şi vreun cioban cu ele… Să fi trecut vreun sfert de oră de la prima chemare. "Hai măi, nea! Vii?" "Cine-i?", se aude intrebarea lui "nea", de pretutindeni şi de iciunde. Cine să fie in satul in care şi popa urcă doar ca să dea ultima impărtăşanie?


"BUNĂ ZIUA!" Ciobanul, care are 62 de ani şi un nume, Ilie Pascu, e "născut şi crescut in Ursici". Trăieşte singur, de pe urma oilor pe care le paşte pe deal, "vo 75-80 să fie, cu ale cumnatului cu tot". "Mai sunt oameni in sat?". Ciobanul ne priveşte surprins, cu ochi de copil din portretele lui Tonitza. "D’apăi cum? Colo, colo… Lăngă mine mai e o casă", zice el şi, unde arată cu degetul, se vede numai un deal impădurit şi capătul drumului, ca o linie pe-o coală de hărtie.

"Da’ mai aproape, p-aici, nu stă nimeni?" "Colo", zboară arătătorul lui spre un loc din spatele nostru. Aproape de gard, un mănunchi de cruci. La căţiva metri de ele, in aceeaşi curte fără de sfărşit, un ţarc plin de căcăreze de oaie şi, lăngă, un drum care promite. "Mergeţi pe el, ne indeamnă ciobanul, ca-n poveste. Şi nu prima casă pe dreapta, că-i părăsită, următoarea - drept inainte."

Deschidem poarta şi intrăm in curtea oamenilor, fără să avem cum sau cui să-i cerem voie. In cartierul Primăverii n-am indrăzni să facem asta. Drumul şerpuieşte prin iarba udă, printre merele putrede risipite pe pămănt, apoi se frănge in pragul unei porţi uriaşe de lemn. "Bună ziua!" Latră un căine, semn de civilizaţie, iar poarta se deschide şi, in spatele ei, doi ochi mari, umbriţi de basmaua trasă pe frunte, ne privesc cu uimire. "Chiar de la Bucureşti veniţi?" In Ursici, oamenii nu se vizitează decăt intre ei. De Sărbători şi la priveghi.


DINCOLO DE POARTĂ e o curte interioară şi-n mijlocul ei - un obraz teşit de stăncă. Oamenii şi-au construit casele şi acareturile de jur-imprejurul ei, ca pe lăngă un altar. Iar pereţii sunt plini de ghivece inflorite, precum chiliile măicuţelor de la Văratec.

Nouă oameni trăiesc aici. Toţi, din aceeaşi familie: o străbunică, o pereche de bunici, un unchi şi o mătuşă, o familie tănără şi cele două fetiţe ale lor. Plus oaia Ţugulina şi un căţel sperios, fără nume. Intrăm pe sub perdeaua de flori in casă şi-n somnul de după-masă al celor care dorm in "camera de stat". Acolo, inghesuite pe un pat, două fetiţe visează ghemuite in spatele mamei lor. Adinela şi Ludovica. Cănd aud voci străine se freacă la ochi şi privesc cu mirare. Apoi vorbim şi ele ne ascultă, lipite una de alta şi zămbind incontinuu, ca prin vis.

Pe mama lor o cheamă Teodora Toncea şi are 28 de ani. E "venitură" aici. Adică s-a născut şi a crescut in altă parte, dar a urcat in Ursici, urmăndu-şi bărbatul. Nu mai ştie căţi kilometri sunt pănă de vale. Pe drumul forestier pe care am venit noi i-a socotit primarul, dar, pe poteca pe care coboară oamenii la pas, cine stă să-i adune? "Pe-acolo merem la Luncani. Prin pădure. E mai scurt drumul", zice femeia care-a măsurat de căteva ori distanţa in bătăi de inimă. "Cănd a fost să nasc fetele şi mi s-o apropiat sorocul, singură m-am dus, pe jos, să nu mă prindă p-aici. Apoi, cănd a fost cea mică bolnavă şi-am avut nevoie de un doctor, trei ore am mers cu ea in braţe, pe deal. Apăi aici, dacă ajungi la doctor - bine, dacă nu - la progaden." Ce-i acela progaden? "N-aţi văzut crucile de la drum?", ne intreabă ea zămbind.


ADINELA ŞI LUDOVICA zămbesc şi ele intruna, fără să priceapă prea multe din ce aud. Ele n-au coborăt din Ursici decăt purtate pe braţe, la medicul din vale. In rest, nici pănă la Boşorod n-au fost, să vadă barem asfaltul. Adinela are 5 ani, iar Ludovica - 8. La toamnă vor merge impreună la şcoala din capătul satului - o clădire micuţă de lemn despre care, pănă să-i citim frontispiciul, crezusem că e vreo magazie. Cea mică intră in grupa pregătitoare, cea mare - in clasa a doua. "Vine un invăţător din Buciumul Orăştiei, o comună vecină. Anul trecut a predat la patru copii, anul ăsta vine pentru trei", spune mama.

Scriau ziarele locale din Hunedoara despre invăţătorul din Ursici că trec zile la rănd in care nu poate preda copiilor, pe motiv de băutură. "Are perioade cănd mai gustă, recunoaşte primarul din Boşorod. Că acolo locuieşte, la şcoală. Dar, dacă renunţ la el, cine-mi mai vine mie aici?" Ludovica are scrisul frumos. Ne-arată caietul de clasa I. Literele sunt desenate rotund, ca intr-un tablou. "Căt e lumină afară scrie la geam. Apoi se chinuie", oftează mama. Deasupra mesei atărnă din tavan o lampă cu petrol. Seara, lumina fitilului aruncă umbre peste caietul fetiţei. Ce-o să se intămple cu Ludovica? "Primarul mi-a zis să le dau la internat, in Boşorod", răspunde tatăl fetiţei. "Şi i-am zis aşa - dom’ primar, dacă mi le imbraci dumneata, dacă le ştergi la nas şi ieşi seara cu ele, să facă pipi, eu le dau!"

Fetele n-au văzut niciodată desene animate. N-au păpuşi, n-au culori, doar un joc lego urcat pe sobă, să nu se risipească piesele. Căt e ziua de mare vara merg la oi şi la găini.


ŢUGULINA, oaia pe care au hrănit-o cu biberonul de mică, se ţine după ele ca un căine. Aţi văzut filmul "Heidi"? Ludovica nu l-a văzut. Iar literele din caietul ei sunt atăt de rotunde şi de mari, ca o mirare mută…

Cu ochii mijiţi de somn, fetele-şi trag in picioare cizmele de gumă. Ieri a plouat şi iarba de pe munte e incă udă. "Aicea nu ne plictisim, zice mama. Merem la făn şi pănă seara nu mai venim acasă. Singura supărare e că nu avem curent. Nu ca să ne uităm la televizor, că nu e vreme, avem radio cu baterii şi dimineaţa ii dăm drumul, să auzim cum e vremea. Da’, dac-am avea curent, am putea ţine şi un frigider. Că-n fiecare zi fac focul la lemne şi gătesc numai căt măncăm atunci. Mai mult nu pot, că se strică. Nici salam, nici un pateu nu pot să iau pentru copii, n-am unde le ţine!"

La o săptămănă sau la două, după nevoi, soţul Teodorei coboară la vale, prin pădure, cu patru măgari după el. "Pune pe ei desagi plini cu cireşe, brănză, carne, cănd tăiem vreo vită, şi mere de le vinde. Apoi vine de-acolo cu ulei, zahăr, orez, pită… 15-20 de pite, din care măncăm pănă coboară iară." "Nu se usucă păinea?". "Ie", confirmă femeia. "Da’ ce să-i facem? O măncăm aşa, uscată." Insă nu păinea uscată, cea de o dată pe săptămănă, e problema ei cea mare, ci tot lipsa unui frigider. "Primarul a tot zis că ne bagă curent, da’ acuma, naiba mai ştie!", işi pune nădejdea femeia. Pe primar l-a văzut ultima oară cănd cu referendumul pentru suspendarea preşedintelui. "Au venit pe-aici cu DA, NU…, cum să votăm, naiba să-i ia, am pus şi io DA."

Pe Băsescu nu l-a văzut decăt in afişele electorale lipite in vale. "Ştiţi că şi-a lăsat plete preşedintele? Are părul pănă la umeri." O provocare meschină pentru ea şi crudă pentru imaginea preşedintelui. "Da?", se miră ea sincer. "N-am ştiut." Nu pune la indoială ce aude, iar cănd află că a fost doar o glumă, femeia zămbeşte, puţin dezamăgită. Crezuse că s-a procopsit cu o ştire inedită din lumea civilizată…

In locul unde oamenii ascultă la baterii doar vremea nu ajunge nici o veste din Romănia. "Poştarul vine o dată pe lună, dacă-i vremea bună, să aducă alocaţiile la copii. Că pensii sau altceva nu prea sunt, oamenii
n-au lucrat niciunde. Iarna asta a fost bine, dar anul trecut, cănd a fost zăpada pănă la acoperiş, o singură dată a putut să urce. Am crezut că ne mănăncă lupii p-aici…"

In afară de poştar şi de primarul cu DA sau NU, doar popa le mai calcă prin curte. Să le dea ultima impărtăşanie ş-apoi să-i ducă la progaden.


PROGADENUL este cimitirul pe care fiecare sătean din Ursici il are in curte, la drum. Toţi ai lui sunt inghesuiţi acolo, cruce lăngă cruce, imprejmuiţi cu un gard, sub florile crescute sălbatic.

Mergem inspre progadenul familiei Toncea. Bunică, mamă, fiice, cu Ţugulina in urma lor. La juma de metru de cei duşi sunt straturile cu varză. Cartofii şi porumbul. In pămănt ne intoarcem, din pămănt creştem. Crucile sunt vopsite viu: una bleu, alta-n verde, iar alta are pictată pe ea răstignirea lui Hristos. Nici urmă de lumănare aprinsă de curănd. "Parastas le faceţi?" "Le facem", spune moale Teodora. "Şi vine preotul?" Femeia incepe să rădă. "Ei, la parastas le mai căntă cucu’!"
De jur-imprejurul unei cruci e răsucit un fir negru. "Is ciocotele, explică bunica. Aşa se face la noi, cănd moare omul se impleteşte un fir de lănă ţurcană (n.r. - neagră) şi se infăşoară cu ea crucea. Iar cele două ciocote (n.r. - ciucuri) trebuie să atărne la capete." Pentru că? "Nu ştim, aşa am apucat." In locul in care morţii, in loc să coboare in pămănt sfinţit, se duc la capătul grădinii, viaţa se scurge după alte canoane.

Am nimerit peste oamenii din Ursici in zi de sărbătoare. La 1 august. Şi nimeni nu muncea, deşi in calendarul ortodox ziua Sfinţilor
7 Mucenici Macabei - Macovei, cum i-a botezat, in grabă, Teodora - nu e trecută nici măcar cu cruce neagră. "E Ziua Ursului, spune femeia. Şi nu e bine să lucrii. Dacă lucrii vine ursul la oi."


LA VECINII TEODOREI, căţiva kilometri mai incolo, pe alt deal, am găsit, legat de poartă, un arminden. Un lemn inalt, de mesteacăn, avănd prinsă in capăt legătura de surcele. Din zare pare o cruce uriaşă. "De la 1 mai e acolo", zice bărbatul ieşit să ne intămpine. "Şi nu contează din ce lemn se face armindenul, contează să fie căt mai inalt." Pentru că? Iar nu are nimeni răspuns. Ion Părău are 23 de ani şi la toamnă se insoară in Abrud. Scapă de Ursici. Rămăn in urma lui, in casa de pe deal, părinţii şi fraţii mai mici. Ei nu au cum să fugă. Au 18 şi, respectiv, 19 ani şi doar patru clase terminate la şcoala din sat. El, Ion, a mers mai departe, la internatul din Boşorod, apoi, după ce a terminat liceul la Haţeg, a urmat o şcoală populară de artă.

Stăm de vorbă in casă, in camera cea bună, la o masă deasupra căreia atărnă o lampă cu petrol defectă. "Noroc c-avem lanterne, işi ridică singur moralul Ion. Că pe-aici e de lucru cu animalele, avem vaci, oi, pe la miezul nopţii ne culcăm." In afară de lanterne, Ion are un televizor cu ecranul căt palma. "President." Alimentat la o baterie de tractor, băzăie vreo lună, căt să prindă postul public de televiziune. Dar acum bateria s-a gătat, şi "President" se odihneşte.

"Cei de la primărie vin p-aici doar inainte de alegeri. Şi de fiecare dată tot promit că or să ne bage curent. Din ’95 zic asta. Au făcut şi proiectul. Iar curentul…"

Lampa stricată face degeaba umbră pe pereţi. Ion vorbeşte, pentru că se insoară in Abrud. Sora lui mai mică visează să se mărite şi ea pe unde poţi aprinde becul. Din cănd in cănd coboară la discotecă, de vale. Poate i s-o schimba destinul…


A VENIT PE LUME chiar in Ursici. Cea care a moşit-o, fata lu’ Maria Toncea - "stă la 300 de metri de noi" - s-a dus acum 17 ani. Venea cu tărguieli din vale, intr-un camion plin cu lemne. La o curbă s-a răsturnat şi a murit pe loc. Avea 38 de ani şi cinci copii.

Maria Toncea ne duce inspre progadenul ei. Sunt două locuri imprejmuite. "Acolo am părinţii şi aici - fata. Pe ea am ingropat-o mai aproape de casă", incepe să plăngă bătrăna de 73 de ani. O intrebăm de rostul ciocotelor. "E un fel de obicei. Nu face nici rău, nici bine"… In curtea prin care se invărte acum neputincioasă trăiesc alte nouă suflete. Cei mai dragi ii sunt nepoţeii: Răzvan are 6 ani, Nicoleta - 2. "Vara, pănă spre Sănt Nicolau, pleacă cu părinţii lor pe lăngă Timişoara. Cu oile." Apoi se intorc acasă, in satul unde căntă cucii la parastase. Bătrăna n-a mai coborăt in Valea Luncanilor de la Rusalii. "La slujba de Inviere aţi fost la biserică?" "Nu, mamă. Şi nu ne-a adus nimeni lumină."Cu urna de votare urcă insă cănd e cazul. Ea are simţ civic şi pune ştampila, deşi nu ştie cine-i preşedintele ţării. Şi nici cine-i prim-ministru.


La Ursici, lumina vine de la soare şi de la lămpile cu petrol. Cănd e petrol, că "nici d’ăsta nu mai găsim", se plăngea Teodora. 109 oameni, care trăiesc in 37 de case, fără să aştepte nimic. Deşi… "P-aicea ş-or cumpărat unii d’ăia, care vine la aer. Poate-or băga curent pentru casele lor…", găndeşte Teodora cu voce tare, ş-apoi, străfulgerată de-o speranţă, ne priveşte intrebătoare. Aşa-i?

Dosarul cu curentu’

Ioan Grecu, primarul comunei Boşorod, de care ţine satul Ursici, e un om ordonat. Are puse-ntr-un dosar toate diligenţele făcute pentru branşarea "celor de sus" la civilizaţie. "In 2004 s-a făcut un proiect de execuţie, cu SC Electrica Deva. Iar atunci s-a calculat că toată lucrarea ar costa 15 miliarde de lei vechi. Din 2004 şi pănă acum am făcut zeci de hărtii şi de adrese degeaba", susţine primarul.
Deschidem dosarul. La 31 iulie 2007, Primăria din Boşorod a primit o adresă de la Consiliul Judeţean Hunedoara: "Vă rugăm să ne transmiteţi care sunt sursele de finanţare a Programului «Electrificare 2007-2009» (proprii şi respectiv alte surse)". Uite, dom’le, Guvernul nu stă degeaba, are un Program in cap!
Primarul, care-i pesedist, se enervează. "Păi io, pe toată comuna, pe anul trecut am avut un buget de 1 miliard 800 de milioane de lei. De unde să scot 15 miliarde?" Poate ne invaţă programul… Citim din răspunsul primit de Boşorod la 27 iulie 2007, de la Prefectura Hunedoara: "Vă facem cunoscut că, in urma intervenţiei noastre la MIRA, am fost informaţi că Regulamentul privind implementarea Programului se află in curs de elaborare, iar după aprobare va fi disponibil pe pagina web".
Primarul zice că n-o să renunţe. Cu tot Regulamentul şi web-ul… Promite că va trimite misive pe adresa Palatelor Cotroceni şi Victoria. Şi chiar de n-o să primească un răspuns mulţumitor, are măcar ce adăuga la "dosarul cu curentul"…

La 19 kilometri de civilizaţie

De la drumul asfaltat din comuna Boşorod şi pănă la Ursici ştiam că-s 11 km pe drum forestier. "Ba-s 19 km şi e drum comunal, ne contrazice primarul. A fost făcut in 2003. Dar oamenii tot prin pădure o iau, fiecare cu poteca lui." Cu o maşină cu garda joasă nu poţi răzbi pe drumul comunal. Drumul intortocheat are, pe alocuri, pante abrupte. De-o parte, pădurea plină de tufe cu mure uriaşe, de cealaltă - hăuri ameţitoare. Am ajuns la oamenii din Ursici, pentru a le cunoaşte povestea şi necazul, cu ajutorul celor de la Divizia de Securitate BGS - filiala Deva.
Le mulţumim, şi pe această cale, pentru sprijinul acordat!