Lupta lui Timotei cu Băsescu

Copilul care i-a cerut preşedintelui să nu taie pensia lu’ tătăica

Stă cocoţat pe temelia unui gard, în intersecţia din capătul Străzii Vasile Lupu, din Dorohoi (Botoşani). Deşi îşi ţine cu greu echilibrul, pentru că stă cu spatele lipit de zăbrelele de care s-a prins cu mâinile, nici prin gând nu-i trece să-şi părăsească poziţia. De aici vede tot. Drumul ce urcă spre casele afectate de inundaţii şi uliţa desfundată pe care a urcat convoiul venit cu ajutoare. Carul de transmisii al televiziunii şi sinistraţii care încearcă să ajungă "în direct".

Din "punctul de control" se uită atent la tot ce se întâmplă în jur şi nu intră în vorbă cu oamenii mari decât dacă e întrebat. "Câţi ani ai tu?". "4 ani şi 9 luni". E puţin bâlbâit, însă nu pare deloc deranjat de asta, vocea lui e fermă, iar el te priveşte direct în ochi când îţi vorbeşte. Pare mai mare, cum stă acolo, urcat pe gard, durduliu şi îmbrăcat într-o bluză şi nişte pantaloni de trening. Roşcovan, cu faţa plină şi împistruiată. "Cu cine semeni tu aşa, roşcovan?". "Cu tata", zice el cu mândrie ş-apoi reporterul pune o întrebare menită să încadreze copilul într-o pătură socială. Întrebare pe care avea s-o regrete după ce-a văzut c-a răsucit cu ea un cui în inima roşcovanului. "Ce meserie are tatăl tău?". "A murit. De cancer", mă anunţă el, fără să coboare privirea sau glasul. "Am doar pe mama, tătăica şi mămăica".

De "tătăica şi mămăica" parcă mai auzisem undeva... "Ştiţi cu cine staţi de vorbă? Cu copilul care l-a înfruntat pe Băsescu!", mă anunţă cineva din jur. Atunci îl întreb cum îl cheamă, şi el îmi dictează numele şi prenumele de vreo trei ori şi mă ceartă că nu înţeleg din prima. "David Timotei Romaniuc. Vrei să-ţi repet de 29 de ani?". De ori, adică. Îi mărturisesc bănuiala mea, că textul pe care i l-a spus preşedintelui, cu pensiile, fusese învăţat de la bunicul. El dă din cap că nu. "Să-ţi crească nasul, ca lui Pinocchio?". Mă priveşte surprins. "Nu există aşa ceva!", decretează el, învingător. "Şi ce i-ai zis preşedintelui?".

"Să nu-mi ia casa (n.r. - nu «să-mi dea casă», cum cer sinistraţii, ci «să nu-mi ia casa»!) şi să nu ia pensia lu' mama, tătăica şi mămăica". "Da' de ce te-ai dus tu la Băsescu? Chiar crezi că el te putea ajuta?". Copilul se gândeşte puţin. "Da. Da' mai ales Iisus din Cer ne ajută la toate. Nu-i aşa?", mă verifică el. Aşa-i.

Cum Iisus n-a coborât pe pământ, să-i alerge în cale cu rugămintea despre pensii, lui Timotei nu i-a mai rămas decât varianta cu preşedintele. Una, incomplet epuizată. "Mi-a părut rău că era grăbit. Că mai aveam să-i spun ceva", mărturiseşte băiatul. "Păi, uite, îi spui altfel: scriem la ziar şi poate citeşte şi află ce n-a mai avut timp să audă".

Faţa lui Timotei se luminează şi vocea îi devine sobră. "Mai voiam să-i spun: să fiu eu sănătos şi să fie şi el! Că era galben la faţă...", spune copilul, în­gândurat, ş-apoi adaugă, cu milă: "...ca soarele". Îmi notez întocmai şi promit că dau mai departe. Plec înspre casele sinistraţilor din zonă şi-l las pe Timotei cocoţat pe temelia gardului, în intersecţia din care în­registra, cu privirea lui de preşcolar, toată durerea şi toate necazurile oamenilor mari din juru-i.