Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fiecare traversare a Styxului a unui suflet ales rupe fîşii din inimile noastre. Rămîne speranţa că strălucirea lui a fost puternică în timp ce păşea pe pămînt.
Fiecare traversare a Styxului a unui suflet ales rupe fîşii din inimile noastre. Rămîne speranţa că strălucirea lui a fost puternică în timp ce păşea pe pămînt.
Mircea Veroiu s-a născut la 29 aprilie 1941. Mama sa, pe nume Livia, a fost artist plastic, iar bunica, pictoriţă de mare talent, a fost colegă cu Carol Iser. Frumos, înalt, a moştenit de la tatăl lui, Titu, mort pe front în 1943, ochii albaştri. Încă din adolescenţă iubea Armonia. Deşi împătimit de film, chiar din primii ani de şcoală s-a înscris mai întîi la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport dobîndind astfel un corp de atlet. Cu un ochi înzestrat pentru detalii, cu o forţă miraculoasă de a portretiza Lumina, cu un “defect” pentru Frumos, ce nu l-a părăsit niciodată, Mir-cea Veroiu s-a dovedit un student strălucit apoi la IATC. Era generos şi avea un cult pentru prietenie, Petre Bokor, Dan Piţa, Călin Ghibu, putînd depune mărturie pentru asta.
MIRACOL. Avea o dîrzenie în drumul spre perfecţiune, o sensibilitate ieşite din comun, o vulnerabilitate care, cu timpul, aveau să-i atace trupul rămas fără imunitate. A plecat la Paris spre sfîrşitul anilor ’80, ademenit de o Iluzie. Umilit de cinismul acelei lumi sălbatice, s-a întors Acasă, de unde nu plecase niciodată de fapt. Bolnav, dar sperînd într-un miracol. După 1990 a mai făcut cîteva filme, luptînd din toate puterile cu boala. A păşit în neant a doua zi de Crăciun în anul 1997, cu o sclipire lentă de Speranţă în ochi, refuzînd să creadă că va trebui să se despartă definitiv de Film. “Este greu de crezut că Prinţul cinematografiei româneşti, Mircea Veroiu, nu mai este”, scria regretata dr. Ruxandra Nicolescu. “Au rămas amintirile, au rămas filmele multe şi bune, au rămas povestirile celor care l-au cunoscut şi l-au iubit. Cînd l-am întîlnit prima dată era la braţul Silviei Kerim şi era tare mîndru de această imensă iubire a vieţii lui. Alături de ea, Mircea se simţea mai frumos, mai puternic şi plin de dorinţa de a cuceri lumea. Se ghicea asta din felul cum călca, din felul cum privea. Îmi amintesc ca pe ceva absolut extraordinar strălucirea pe care o avea cînd intra într-o încăpere. Nu se putea să nu-l vezi, toată lumea se întorcea spre el, el care avea o lumină în ochi, pe buze, pe toată faţa, ca şi cînd un reflector puternic îl ardea. Avea un magnetism special atunci cînd te privea. Cînd îţi vorbea, nu se putea să nu fii cucerit, fie că erai bărbat, fie că erai femeie. Iubea oamenii, iubea animalele, iubea frumosul. Un dar de la Mircea Veroiu nu era un dar pur şi simplu. Era cel mai frumos inel, era cea mai frumoasă floare, era cea mai frumoasă poşetă. Era o minune! Vocea lui avea inflexiuni calde, catifelate, te învăluia într-un voal, ca o adiere şi parcă vorbea numai pentru tine. Mircea a fost un mare cuceritor. Toţi cei care l-au cunoscut cu adevărat l-au iubit. Mircea Veroiu va rămîne în memoria noastră ca un Român frumos, falnic, mîndru, înconjurat de lumină”.
N. Mărgineanu
“Avea un entuziasm
molipsitor şi era foarte preţuit deopotrivă de actori şi de echipă, pentru că ştia
ce vrea şi oamenii îşi dădeau seama că lucrează la un film de calitate şi erau
mîndri de acest lucru. La rîndul lui, Mircea ştia să preţuiască oamenii, era un
bun sfătuitor pentru colegii de breaslă şi de aceea cuvîntul lui era foarte
apreciat. Avea spirit de echipă, aşa încît multe filme ale lui au fost lucrate
cu aceiaşi colaboratori. Mircea a reuşit să-i stimuleze şi să trezească în ei
dorinţa de performanţă, atît de necesară pentru un film de calitate.”
Citește pe Antena3.ro
Silvia Kerim
“În iarna care a
trecut s-au împlinit zece ani de la moartea lui Mircea. La 29 aprilie ar fi
împlinit 67 de ani. Deşi nu mai este printre noi, i-ar fi plăcut să ştie că nu
l-am uitat. Dacă astăzi ar fi fost printre noi l-am fi sărbătorit cum se
cuvine. Poate că acolo unde se află el acum, Mircea se gîndeşte, uneori, la
acel Cinematograf pe care şi l-ar fi dorit «mai alt-fel». Ori poate că la
Gloria Tinereţii pierdute. Chiar dacă el nu mai este sînt sigură că ştie că
noi, cei pe care i-a iubit şi care l-am iubit, îi simţim lipsa şi ne gîndim
foarte adesea, cu dragoste, la el”…
“Mircea Veroiu a fost pentru mine regizorul perfect. Avea darul de a-ţi acorda încredere totală, de a te face să te simţi unic, actorul cel mai potrivit pentru personajul ales. Avea o putere magică să te protejeze, să te facă să te simţi mult mai înzestrat. La Mircea Veroiu orice actor devenea mai talentat. Încrederea şi protecţia pe care ţi le acorda te ajutau să te concentrezi şi să dăruieşti mult mai uşor decît în alte condiţii forţa şi complexitatea cerute de personaj. Îmi cerea o forţă lăuntrică puternică, exprimată însă cu foarte puţine mijloace. Ochii, mai ales ochii trebuia să fie într-adevăr oglinda sufletului. În rest, sobrietate, nobleţe, rafinament. Îmi lipseşti mult, Mircea Veroiu, mi-e dor să facem din nou filme...”
Irina Petrescu
“Am spus mereu şi iată o repet neobosit încă o dată cu această ocazie: Marea mea şansă au fost întîlnirile fericite cu oameni cu har de la care am avut privilegiul de a învăţa să iubesc această meserie, cu dăruire, cu veselie, cu generozitate, cu linişte şi patos în egală măsură, cu acut simţ critic, dar şi cu mare, dulce îngăduinţă. Cu frică şi respect. Unul dintre aceştia a fost Mircea Veroiu pe care l-am iubit în taină şi la care nu voi înceta să mă gîndesc ori de cîte ori voi avea nevoie de un reper luminos la care să mă raportez pentru a evada din răutatea mohorîtă şi pernicioasă a invidiei care ne pîndeşte viclean pe fiecare din noi, chiar dacă nu vrem să recunoaştem.”
Ochi de regizor
“În viaţa filmului, unde întotdeauna este prea mult loc pentru diletanţi şi impostori, prezenţa lui Mircea Veroiu a fost o garanţie de inteligenţă, de cultură, de strălucire. Şi a rămas prezenţa unui veritabil artist, care şi-a împlinit vocaţia şi aspiraţia”
Petre Bokor, regizor
