Manea Mănescu a fost condus pe ultimul drum

Fostul prim-ministru Manea Mănescu a fost înmormântat, sâmbătă, în Cimitirul Bellu din Bucureşti. La funeralii au participat circa 30 de persoane – rude, foşti colegi din mediul a­ca­demic şi foşti demnitari comunişti.

L-au în­soţit pe ultimul drum, printre alţii, Ion Stă­nescu (fost preşedinte al Consiliului Securi­tă­ţii şi ministru al Turismului), Florea Du­min­trescu (fost ministru de Finanţe), Ion Ru­şi­na­ru (fost preşedinte al Băncii Agricole) şi Gheor­ghe Stroescu (vicepreşedinte al Băn­cii Na­ţionale). Nici un oficial actual nu s-a pre­zentat.

Cu discreţia – poate spaima ş cu care s-a ascuns de ochii presei în ultimii ani, Ma­nea Mănescu a fost condus sâmbătă pe ul­timul drum. Familia s-a îngrijit să evite în­trebările şi aparatele de fotografiat. Revolu­ţio­na­rele luări publice de poziţie din începuturile tranziţiei au făcut din Manea Mănescu un de­tes­tat simbol al obedienţei ceauşiste. Acum, când fostul demnitar a trecut hotarul celor vă­zute, şi întrebării "cine a fost Manea Mănescu" i se poate răspunde cu pertinenţă şi calm.

MĂNEŞTII, FAMILIE DE REVOLUŢIONARI
S-a născut la Brăila (9 august 1916), într-o familie de militanţi de stânga. Tatăl său, Constantin Mănescu, admirator al lui Saint-Simon şi Karl Marx, fusese meseriaş. Părăsise oraşul de la Dunăre unde i s-a născut ultimul dintre copii, stabilindu-se la  Ploieşti. Adeseori, nea Costică le dezvăluia apropiaţilor visul său – "fiecare muncitor va avea căsuţa lui şi grădina lui". A avut trei băieţi, dintre care primii doi botezaţi în onoarea unor simboluri ale mişcării comuniste internaţionale. Cel mare, Lenin (alin­tat Lencu de-ai săi) a ajuns hoţ de buzu­na­re. Al doilea, Racovski (zis Cocu), strungar, a fă­cut parte din mişcarea comunistă din Ro­mânia, trecând, în timpul războiului, prin lagărele Caransebeş şi Tg. Jiu. După 1948, a devenit ofiţer de Securitate, urcând până la gradul de colonel. Mezinului Manea ursitoa­rele i-au destinat o carieră politică, demnă de numele de botez ale fraţilor săi. Deşi dovedise în tinereţe mai curând aplecare spre studiu decât spre mitinguri şi demonstraţii.

Războiul l-a prins pe tânărul Mănescu student al Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1940. După doi ani, a fost angajat ca func­ţionar la Oficiul de aprovizionare Gorj. Abia din 1944 a intrat în partid. La finele răz­boiului mondial, viaţa părea să-i rezerve o carieră di­dactică. Între 1945-1948 a fost profesor de liceu la Ploieşti şi asistent-universitar al Academiei pe care o absolvise. Formaţia de economist i-a schimbat traseul, fiind repartizat de conducerea partidului la Comisia de Stat a Planificării (CSP), condusă pe atunci de Miron Constantinescu. La CSP a fost, pe rând, prim-referent, şef al diviziei de cadre şi consilier de planificare (1948-1951).

PRIM-MINISTRU
Ulterior, timp de trei ani, a fost director ge­neral al Direcţiei Centrale de Statistică, care funcţiona pe lângă Consiliul de Miniştri (1951-1954). Din 1955, a "trecut" pe funcţia de ministru de Finanţe. După câteva funcţii de rang secund, la CAER, Comitetul de Stat pentru Pro­blemele de Muncă şi Salarii, la Secţia de Ştiinţă şi cultură a CC al PCR, Consiliul Economic, CSP, a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri ş funcţie redenumită prim-ministru al Guvernului pe timpul mandatului său ş (1974-1979). A fost apogeul carierei lui Manea Mă­nescu. Mandatul său s-a plasat în "vremurile bune" din memoria colectivă a românilor.

Din motive de sănătate s-a zis că ar fi renunţat la funcţia sa. Greu de crezut de vreme ce a ocupat înalte demnităţii până la căderea regimului. În anii ‘80, pe linie de stat Manea Mănescu a asigurat preşedinţia Consiliului Naţional pentru Gospodărirea Unitară a Fondului Funciar, a Consiliului Naţional al FDUS şi al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale. A fost însă din prima până în ultima zi a puterii lui Ceauşescu în linia întâi a funcţiilor de partid.

În ţară şi în străinătate era perceput ca unul dintre rarii stâlpi de rezistenţă ai Secretarului General. La mesele festive prilejuite de aniversarea "Tovarăşului", el era desemnat să ţină speech-ul (prin rotaţie cu Ştefan Voitec). "Vorbea rar, cu tonalitate şi spunea numai fraze ticluite săptămâni întregi ca nu cumva vreun cuvânt scăpat să supere sau să deranjeze", a scris un martor la asemenea ocazii. La plenara CC al PCR din iunie 1984 lui Manea Mănescu i-a revenit "cinstea" propunerii realegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de Secretar General. Evenimentele din decembrie 1989 l-au surprins în exersarea "responsabilităţilor" prin diverse "comiţii şi comitete" de partid şi de stat: CC al PCR, CPEx, Biroul Permanent al CC al PCR, deputat în MAN (circumscripţia electorală nr. 1 Timişoara).

LEGENDA "SĂRUTATULUI DE MÂNĂ"
În ziua de 22 decembrie 1989, la sediul CC-ului, s-a desfăşurat ultima şedinţă a CPEx-ului. A participat, printre alţii, şi Manea Mănescu. Întrebarea memorabilă, adresată de Nicolae Ceauşescu tuturor participanţilor, a fost atunci:  "Care este hotărât să lupte sau care nu?". Miza era reprimarea revoluţionarilor prin metode dure. "Acesta a fost idealul vieţii noastre, deci vom lupta, până la ultima picătură", a zis, conform stenogramei, Manea Mănescu. Ponoasele le-a tras în 1990, după schimbarea regimului. I s-au reproşat şi alte deosebite gesturi de devotament faţă de Ceauşescu. Unul păstrat legendar în folclorul Revoluţiei române. La 22 decembrie 1989, Mănescu, împreună cu Emil Bobu, a însoţit perechea prezidenţială în elicopterul ce-a decolat de pe acoperişul CC-ului. La debarcarea din elicopter, luându-şi rămas bun de la Nicolae Ceauşescu, s-a povestit că Mănescu i-a sărutat mâna.  

S-a spus ş şi n-ar fi de mirare după toate câte s-au petrecut în avalanşa faptelor – că poziţia şi declaraţiile făcute de Manea Mănescu în proces s-au datorat promisiunilor mincinoase făcute de magistraţi. Denigraţi-l pe dictator şi puneţi-vă cenuşă în cap şi veţi scăpa mai cu uşor, le-ar fi promis aceştia "celor patru" – Dincă, Postelnicu, Mănescu şi Bobu.

DETENŢIE POLITICĂ
Manea Mănescu, alături de Emil Bobu, Ion Dincă şi Tudor Postelnicu ("cei patru") au fost învinuiţi de genocid şi condamnaţi la închisoare pe viaţă. Ulterior, pedeapsa i-a fost comutată la 10 ani de închisoare. Printre ceilalţi deţinuţi politici ai timpului era, alături de Gogu Rădulescu, cel mai vârstnic. La 75 de ani, Manea Mănescu nu s-a adaptat închisorii. "M.M. se plângea şi de starea lui generală, a scris Dumitru Popescu, fostul lui coleg de celulă la Jilava. Intrase într-o degringoladă psiho-somatică evidentă şi unui profan ca mine. Uita, nu se putea concentra, avea depresii nervoase grave, cu plânset, cu senzaţii false de mâncărime sub ţeastă, zăcea zile în şir în pat ca în catalepsie, uita să-şi ia de mâncare şi dacă nu-i dădeai ceva, răbda, nemaiştiind că îi este foame. Doctoriţa spunea că ar putea fi o senilitate galopantă, dar din fericire a fost doar o criză temporară."
După ieşirea din închisoare, a evitat orice încercare de contact public.

Abia când se va scrie istoria României cu toate feţele ei, vom şti care-au fost faptele ce pot fi, fără greş puse, în seama lui Manea Mănescu.