Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deși nu vizase decât propria îmbogățire, Reis a revigorat astfel economia Portugaliei
După o aventură de câțiva ani în Angola (colonie portugheză vreme de cinci secole), unde a fost angajat ca inginer la căile ferate - pe baza unei diplome false -, Artur Virgílio Alves Reis (1896-1955) a încercat o manevră gândită să-i asigure un trai pe picior mare fără a mai fi nevoit să muncească vreodată. Operațiunea „Ambaca”, după numele unei companii feroviare angoleze, viza nici mai mult, nici mai puțin decât spolierea trezoreriei firmei africane de cei 100.000 de dolari (1.500.000 de dolari la cursul de astăzi) pe care-i mai deținea. Deși complexe, practicile prin care Reis a încercat să pună mâna pe resursele financiare de la Ambaca au eșuat, protagonistul îndrăzneței acțiuni alegându-se până la urmă cu un proces intentat de membrii consiliului de administrație, proces care a culminat cu o condamnare de 54 de zile de închisoare. În cursul acestui repaus forțat avea să încolțească cea mai mare fraudă financiară din istoria Peninsulei Iberice, faptă păstrată în istoria economiei sub eticheta „Criza bancnotelor la Banca Centrală a Portugaliei”. Dar să pătrundem în culisele acestei extraordinare afaceri orchestrate în urmă cu un secol de patru bărbați - doi portughezi (Reis și José Bandeira), un olandez (Karel Marang) și un german (Adolf Gustav Hennies). Planul lui Artur Virgílio Alves Reis, „creierul” întregii țesături rocambolești, țintea escrocarea întregii sale națiuni sub pretextul unui ajutor acordat bietei colonii Angola. Iată cum a prezentat economistul francez Christian Chavagneux în volumul „Cele mai faimoase escrocherii din istorie” (Polirom, 2020) acest proiect diabolic: „Ca să sprijine Angola să se dezvolte, o parte din directorii Băncii Portugaliei, banca centrală a țării, stabilise că primul pas ar fi creșterea cantității de bani disponibilă. În mod normal, Banco Nacional Ultramarino deținea privilegiul emiterii de bancnote pentru Angola, dar în acest caz nu exista un acord politic la vârf, ceea ce impunea adoptarea unei alte soluții, mai discrete”.
Actul unu: „jumulirea” propriilor parteneri
E clar că Reis avea informații și contacte importante din interiorul instituției bancare portugheze. Să revenim însă la expunerea lui Christian Chavagneux: „Reis le-a spus acoliților că directorul băncii centrale și adjunctul lui ar fi fost de acord cu următoarea combinație: un grup de financiari privați aveau să acorde un împrumut Angolei în schimbul dreptului de a tipări bancnote pentru suma respectivă, încasând astfel un comision frumos”. Reis n-a ezitat, cu acest prilej, să-i jumulească pe partenerii săi de niscaiva bani sub pretextul că era nevoit să-și mituiască informatorii plasați în cele mai înalte cercuri financiare ale Lisabonei. „Pentru a-i convinge pe olandezul Marang și pe neamțul Hennies, Reis le-a prezentat câteva documente cu însemne guvernamentale și multe semnături ale unor înalți oficiali portughezi, primele lui falsuri din această poveste. Apoi, abilul portughez i-a pus pe cei doi parteneri să plătească din nou, de data aceasta pentru a obține tranzacția propriu-zisă, prin intermediul căreia urmau să fie concretizate atât ajutorul pentru colonia africană, cât și comisionul lor. „Cei doi au achitat sumele solicitate de Reis. Probabil mirosiseră faptul că sunt, la rândul lor, escrocați, dar afacerea era prea promițătoare ca să renunțe pentru niște mărunțiș. Așa că Marang s-a apucat să caute o companie olandeză care mai tipărise bani pentru mari bănci europene. Era primul pas al unei întreprinderi ce se va dovedi senzațională”. Olandezul a aflat repede că tipărirea bancnotelor pentru Banca Centrală a Portugaliei n-o făcea oricine, ci o firmă britanică, Waterlow&Sons. Dotat cu o recomandare de la una dintre cele mai serioase tipografii batave, Marang s-a deplasat în Anglia. „Ne-am putea mira în prezent că o bancă centrală nu-și putea tipări singură propriile bancnote. Totuși, Portugalia era o țară săracă. Înainte de Marele Război, bancnotele fuseseră tipărite de banca ei centrală, dar în anii ’20 mașinile erau deja uzate, iar înlocuirea lor ar fi costat extrem de mult. În plus, sistemul vechi de numerotare a banilor de hârtie nu mai era utilizat, iar mașinile se aflau sub incidența brevetelor unor companii străine. Așadar, era mai ieftin să plătească pe alții pentru a-i fi tipărite propriile bancnote”, aprecia economistul Christian Chavagneux.
Sir William, dus de nas
Waterlow&Sons reprezenta o afacere respectată în Anglia. Compania se aflase în slujba serviciilor secrete britanice în timpul Primului Război Mondial, când tipărise bancnote germane false pentru a bruia economia principalei rivale de pe continent. Nu era de mirare că astfel ajunsese să câștige contracte importante din partea guvernului britanic, printre care și câteva în străinătate. Printre cele mai cunoscute acorduri internaționale ale companiei Waterlow&Sons s-au numărat tipărirea de bancnote pentru banca centrală a Letoniei și a bancnotei de 500 de escudos pentru Portugalia. „Pe 4 decembrie 1924, Karel Marang a ajuns la Londra și s-a întâlnit cu sir William, patronul societății Waterlow&Sons, ca să-i propună un contract nou-nouț pentru tipărirea de bancnote de 500 de escudos. Atunci a fost demarată marea afacere”, aprecia Christian Chavagneux în fascinantul său studiu închinat escrocheriilor financiare de top. Practic, gruparea condusă de Reis pretindea că este reprezentanta legală a Băncii Centrale a Portugaliei. Cum au reușit cei patru șarlatani să-l ducă de nas pe naivul și înfumuratul Sir William? Din nou Chavagneux: „N-a fost chiar simplu. Imediat după întrevederea cu Marang, Sir William i-a scris lui senhor Camacho Rodrigues, guvernatorul Băncii Portugaliei, pentru a obține acordul lui personal. Doar că a expediat scrisoarea prin intermediul lui Marang, care i-a livrat-o lui Bandeira, iar acesta, la rândul lui, i-a dat-o lui Reis, omul cu relații sus-puse. Acesta din urmă n-a ezitat să creeze un fals, o scrisoare de răspuns care imita ceea ce Reis credea la acea vreme că era modelul de corespondență al guvernatorului Băncii Centrale a Portugaliei. Și? „Ca o paranteză - ulterior Reis a ajuns să corespondeze chiar el cu Camacho Rodrigues. Așa se va convinge că falsul lui nu semăna nici pe departe cu originalul. Totuși, cum Sir William nu-și petrecea timpul schimbând scrisorele cu guvernatorul portughez, a fost păcălit. Plastografia lui Alves era bunicică. În completare, Reis a mai ciugulit ceva bani de la Marang, explicându-i că a fost nevoit să-l mituiască pe guvernator pentru a obține de la el răspunsul pentru Waterlow&Sons”.
Norocul secăturilor și o eroare decisivă
Următorul pas? Întocmirea dosarului și tipărirea banilor. Aici, Reis a comis o gafă. A atașat la contractul transmis la Londra prima bancnotă de 500 de escudos care i-a picat în mână, doar că Waterlow&Sons deținea plăcile de imprimare doar pentru cele cu efigia lui Vasco da Gama, marele navigator lusitan. Fie din pricina temerii de a nu rata această afacere neașteptată, fie din ignoranță, în capul lui Sir William nu s-a trezit la viață nicio bănuială. A înlocuit bancnota nepotrivită cu cea bună, apoi a înmânat dosarul-contract avocatului său, pentru expertiză, care n-a ezitat să-și dea acordul asupra condițiilor contractuale. Afacerea avantaja, la prima vedere, pe toată lumea. Apoi - aspect deosebit de bizar -, Sir William a hotărât să-i scrie din nou guvernatorului Rodrigues, cu intenția de a-i mulțumi pentru încredere, dar, deși scrisă și înregistrată în teancul corespondenței, scrisoarea n-a ajuns niciodată la Lisabona. „Nici astăzi nu se cunoaște cauza. Norocul secăturilor, ce mai!”, observa și cercetătorul Christian Chavagneux, care a descris, nu fără o undă de ironie, și ultima etapă a celei mai mari fraude din istoria Portugaliei: „Tipograful avea nevoie și de numerele de serie ale bancnotelor. Examinându-le pe cele pe care le avea, Reis le-a inventat, fără să-și dea seama că se înșela în folosirea literelor și a cifrelor așa, la întâmplare. Dar, pentru un timp, nimeni n-a băgat de seamă. Cu atât mai puțin cei de la Waterlow&Sons. În fond, dacă Banca Portugaliei voia să-și schimbe sistemul obișnuit, era alegerea conducătorilor ei”.
Pungașul-bancher
Pe 10 februarie 1925, olandezul Marang și neamțul Hennies s-au prezentat la sediul companiei Waterlow&Sons din Londra, echipați cu valize, și au plecat rapid cu primul lot de bancnote de 500 de escudos. Au urmat al doilea lot, în august, și al treilea, în septembrie. În total, banda condusă de Reis a încasat 580.000 de bancnote de 500 de escudos, cu o valoare în epocă de trei milioane de lire sterline, adică în jur de 210 de milioane de dolari în zilele noastre. Cea mai tare lovitură financiară din istoria Portugaliei! Reis nu s-a oprit însă aici. Pentru a „spăla” banii, nu numai că a deschis nenumărate afaceri curate, ci a devenit el însuși bancher, înființând Banca Angola e Metrópole. Ba chiar a intenționat să cumpere Banca Centrală a Portugaliei, doar mecanismul administrativ greoi determinându-l să renunțe la acest plan uluitor.
Pe Apa Sâmbetei
Starea de exuberanță avea să dureze zece luni. Înnebuniți de rolul de primă mână pe care Reis începuse să-l joace în colonia Angola, câțiva industriași portughezi au finanțat o campanie îndreptată împotriva genialului escroc ajuns milionar. La un moment dat, în sediul băncii pe care un împuternicit al lui Reis o conducea în Africa s-au descoperit două bancnote cu același număr. A fost punctul final al unei aventuri fascinante. Judecat, Artur Virgílio Alves Reis a executat o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, fiind eliberat în mai 1945. Avea 47 de ani. A mai trăit alături de familie - soția și trei fii - până în 1955, când a fost răpus de o criză cardiacă.
A relansat economia
Într-o analiză specială, prestigiosul săptămânal britanic The Economist a conchis că banda condusă de Reis a făcut un bine imens economiei slăbite a Portugaliei dintre războaie. „Reis a crescut masa monetară a țării sale cu 5,9%. Cu alte cuvinte, a provocat o relansare economică a Portugaliei echivalentă cu 0,9% din produsul intern brut”, explica, în 2004, cercetătorul Henry Wigan de la London School of Economics.
După demascarea escrocheriei lui Reis, Sir William a pierdut controlul companiei Waterlow&Sons, iar în urma unui proces răsunător a fost obligat să achite despăgubiri imense Băncii Centrale a Portugaliei
José Bandeira a ieșit din pușcărie aproape în același timp cu Reis. Și-a deschis un local de noapte în care principala activitate era prostituția. A murit în 1960, la cinci ani după Reis
Adolf Heinnes, care se numea de fapt Johann Döring, s-a dat la fund după arestarea lui Reis. Neamțul a murit inopinat în vara anului 1936, fetele lui susținând ulterior că mai mult ca sigur a fost otrăvit
Karel Marang s-a bucurat ani buni de averea adunată în urma escrocheriei inventate de Reis. A executat 11 luni de închisoare în Olanda, apoi a fugit în Franța, via Belgia, unde și-a luat cetățenia și a cumpărat compania de calorifere Chaufelec
