Maria Gheorghiu: "Un poet de geniu şi un nebun de mare curaj"

Maria Gheorghiu îi este recu­noscătoare lui Adrian Păunescu pentru că i-a oferit scena Cenaclului Flacăra, fiind prima scenă pe care a cântat. "A fost certificatul de naştere al artistului Maria Gheor­ghiu, chiar dacă perioada în care am cântat la Cenaclu a fost extrem de scurtă. Îi mai sunt recu­noscă­toare pentru piesa «Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt» - mărturiseşte artistul Maria Gheorghiu. Datorită acestei piese am început să studiez mai serios istoria şi să realizez cu adevărat ce a însemnat mareşalul Antonescu pentru România, cu bune, şi cu rele. Suntem cu toţii datori să avem curajul să spunem adevărul despre lucrurile adevărate din istoria noastră. Numai doar pentru acest lucru, Păunescu ar merita să aibă o statuie în fiecare oraş al ţării. Într-o perioadă în care nimeni nu avea curajul să spună adevărul, el a făcut-o şi ne-a deschis ochii către lucrurile pe care le rosteam doar în şoaptă. Am văzut adevărata dimensiu­ne a acestui cântec când am fost la Chişinău, în toamna aceasta... Un oraş întreg s-a emoţionat la «Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt», la care am adăugat versurile lui Grigore Vieru: «Ţineţi minte, şi din mormânt vă voi spune adevărul!»".
Adevăr grăit-a Grigore Vieru, în 2007, când a spus ceea ce s-a şi consemnat în revista "Literatură şi Artă", din Republica Moldova: "Adrian Păunescu este un poet de geniu şi un nebun de mare curaj. Un om de curaj, cu dragoste de Românie şi de Basarabie, săritor la nevoie şi nerăzbunător pe cei care i-au amărât sau îi amărăsc zilele. Mărturisesc că, la nici un poet român din perioada postbelică, nu am găsit atâta suferinţă, atâta durere, atâta revoltă şi atâta curaj de-a dreptul nebun, în atacarea dramaticelor realităţi sociale din perioada regimului defunct, cum am găsit în poezia lui Adrian Păunescu. În plus, numeroase poeme sunt zidite pe temeinicia prospeţimii şi a forţei metaforice rar întâlnite în poezia română şi universală. Neîndoielnic, Adrian Păunescu are geniu poetic. Nu inventatele sale păcate ideologice l-au pedepsit şi-l pedepsesc după 1990 încoace, ci invidia şi ura pentru neobişnuitul său har. Constantin Noica spunea că oamenii iartă mai degrabă crimele cuiva, dar nu pot ierta meritul. La români, această neiertare a devenit tradiţie. Meri­tul constituie deseori motivul băşcăliei, dacă nu chiar al unui blestem. Jalnici par totuşi hulitorii de serviciu ai marelui poet care, în anii de tristă pomină, nu au scos nici un cuvânt protestatar, tăcând ca o baligă-n iarbă. Oricum, viaţa mer­ge înainte şi vor rămâne în literatura română nu otrăvurile lor, care au amârât zilele poetului, ci măr­găritarele poetului, alese şi culese cu grijă dintre compunerile sale, de care se agaţă, disperaţi, bicisnicii".