Maria, regina României - Povestea vieţii mele (68)

Traiul la Coburg avea si el, farmecul lui; duceam o viata simpla si usoara, cu toate ca, in acei ani, lectiile luara o mare insemnatate intre indeletnicirile noastre. Aveam cativa proferosori destoinici care, mai mult sau mai putin, ne mustruluira cu oarecare severitate, incercand sa ne insufle oarecare intelepciune. Aveam si multi prieteni, caci lumea indeobste era binevoitoare si mai ales incantata sa vina pe la noi sau sa aiba legaturi la Curtea care juca un rol de mare insemnatate si alcatuia centrul in jurul caruia roiau toate dorintele si nazuintele.

Locuinta noastra din oras se numea Palatul Edinburgh, o casa mare, placuta, fara vreo arhitectura deosebita; ferestrele priveau in piata cea mare, iar fata in fata cu ea se afla Ehrenburgh, marea resedinta oficiala a ducelui domnitor, mai totdeauna nelocuita. Piata palatului era centrul de atractie al orasului. Aici canta duminica muzica militara, de-aici mergea lumea la biserica; burghezii se perindau in haine de sarbatoare, cei mai de seama dintre ei fiind ofiterii batalionului de infanterie, care se ingamfau cand treceau in uniforma lor de gala, amestecandu-se si nu prea, cu multimea orasenilor. Patrunsi de insemnatatea vesmintelor lor, alcatuiau o lume aparte, erau privilegiile lor si erau priviti de catre mari si mici, cu o deosebita pretuire, pe care o harazeam si noi.

Toti copiii din Coburg se adunau sa se joace in Piata palatului; parca aud si acum glasurile lor, rasfrante de zidurile palatelor Edinburgh, ale teatrului, ale comenduirii si ale marelui manej, cele mai de seama cladiri din oras, ce incojurau larga piata patrata. Acele glasuri de copii erau insusirea deosebita a Pietei palatului si patrundeau prin ferestrele deschise in toate unghiurile camerelor noastre, insotindu-ne in timpul lectiilor si-n ceasurile de odihna, vesele, zgomotoase si neincetate, contopindu-se parca cu piata de unde porneau.

Cu toate ca locuinta noastra din oras era destul de placuta, Rosenau, castelul nostru de vara, era adevarata dragoste a vietii noastre. Era un castel mic, fara pretentii, asezat pe un deal, cladit intr-un stil, care cercase sa fie gotic, dar nu izbutise – cocladire patrata, tencuita in culoarea galbena-ocru, cu acoperamantul inalt si cu doua fatade ascutite, crenelate. In partea dinspre gradini fusese adaugat, in chip destul de nedibaci, un turn inalt in care se afla o scara lata, in spirala, singura scara din intreaga casa.

Cand se asezara parintii nostri la Rosenau, castelul era plin de mobile nespus de vechi, mai mult sau mai putin in stil Empire sau Louis Philippe si grozav de incomode; tablouri tot asa de vechi, mai ales din scoala romantica, inflorate, invaluite in poezie, cu subiect incalcit si neinteles, ce totdeauna ramanea o taina pentru noi, caci nimeni nu ni-l lamurea. Era mai ales unul, infatisand o scena din "Atala" de Chateaubriand, care ma atragea puternic.

Infatisa o minunata fecioara, alba ca laptele, invaluita in revarsarea pletelor ei aurii, dandu-si sufletul in bratele unui indian. Balaia copila precum si romanticul ei indian erau sclivisiti si gatiti in toata regula, macar ca rataceau prin pustietati, in clipe atat de cumplite. Cei mari priveau c-un zambet de ironie ingaduitoare, aceasta pictura neteda ca portelanul, dar cand ma furisam nebagata in seamna spre coltul intunecos unde atarna acest tablou, simteam cum ma patrunde, ca un freamat, romantismul lui covarsitor.

Acoperamantul castelui Rosenau avea si un pod imens, plin de farmec nesecat izvor de incantare pentru noi. Era inalt, intunesoc si locuit de lilieci, lucru care ne infiora. In timpul zilei, aceste tainice fapturi spanzurau in siruri regulate de-a lungul barnelor, ca niste dezgustatoare flori negre, cu petale vestede, atarnate la uscat de vreo vrajitoare, in timp ce isi fierbea buruienile descantate, cu vreun scop pe care ne placea mai bine sa nu-l cercetam.

Cand navaleam cu prietenele noastre, intr-un joc nebunatic, in acel pod imens, fapturile cu infatisare de strigoi, desfacajndu-si aripile incet, pareau sa reinvie; si incepeau sa zboare intr-o falfaire fara zgomot, cu aripile lor umede si reci, in neplacuta apropiere de obrazul nostreu. Aceasta gloata intunecata ne umplea de un fior de spaima, care era adevarata placere a escapadelor noastre de descoperire si intetea cu vartejul ei vampiric fiorul de vraja satanica ce umplea acel pod.