Masa de Paşte a bunicii

Sărbătoarea de Paşte este cea mai mare sărbătoare a creştinilor. O aşteptam cu înfri­gurare, mai ales noi, copiii. Participam la Sărbătoarea Paştelui, indiferent de religie.

Cel mai mult ne plăcea Săptămâna Mare, perioadă în care se făceau preparatele tradiţionale pentru ziua de Paşte.

Luni se mai făcea puţină curăţenie şi or­di­ne în curte. Se verificau vasele în care avea să se prepare aluatul, oalele în care vom vopsi ouăle, tăvile în care vom coace cozonacii.

Marţi mergeam cu bunica la piaţă, de unde cumpăram ouă de găină, pentru vopsit. Le alegea cu grijă, "să fie cu bănuţul de aer cât mai mic, adică foarte proaspete, să nu fie crăpate, să fie puţin mai ascuţite la un capăt, să fie cât mai albe", pentru că "ouăle de Paşte trebuie să fie prima!", adică cele mai bune. Cumpăra o sută de bucăţi. Mai luam 30 de legături de ceapă verde, "din cea de arpagic, nu alta", 30 de legă­turi de usturoi verde, cinci legături de pătrunjel şi cinci de mărar din cel cu "verdeaţa negrie, că-i mai tare în miros", pentru stufat şi drob, un litru de vin alb pentru friptura de miel.
Treceam pe la măcelărie, unde bunica discuta cu Sandu, măcelarul vecin, la trei case de noi.

Miercuri se pisa piperul, scorţişoara, se curăţa ceapa şi usturoiul verde. Noi, copiii, dezbrăcam de foi cepele uscate, cele mai aurii, ba şi cu ceva urme de verde, câteva foi de varză roşie, de ceapă roşie, puneam la îndemână trei sfecle roşii. Bunica punea alături şi un plic roşu şi unul albastru de vopsea "falşă", adică din cea chimică. Seara, Sandu măcelarul aducea mielul cu măruntaiele întregi şi drobul, apoi îşi lua banii. Noi, copiii, toată noaptea visam că vopsim ouă şi ne trezeam dimineaţa plini de nerăbdare.

Joia era ziua Împlinirii viselor. O ajutam pe bunica la vopsitul ouălor. Ne sculam dimi­nea­ţa, pe la cinci şi, după ce mâncam, eram la datorie. Bunica spăla ouăle în apă, după ce le şter­gea cu o cârpă dată cu săpun. Apoi le punea la fiert în apă cu sare ca să nu crape şi să se îm­prăştie albuşul. Noi împărţeam în vase separate, cu apă clocotită, cojile de ceapă, foile de varză roşie, cele de ceapă roşie şi tăiam feliuţe sfecla. Câteva ouă erau puse direct pe foi şi se colorau, dar nu uniform, ci cu urme desenate, după cum au stat pe frunze. O altă parte de ouă le făcea cu "chimicale" roşii şi albastre.

Cele mai frumoase erau cele făcute de noi. În ciorapi rupţi, de naylon, băgam ouăle învelite în foi de ceapă, din cele care aveau şi vinişoare verzi, le legam bine şi le punea bunica la fiert. Mai puneam alte ouă pe care montam frunzuliţe de pătrunjel, frunze de trifoi rupte din ghiveciul bunicii, înnodam bine ciorapul şi le dădeam la fiert în culoarea de sfeclă. Murdari din cap până-n picioare, aşteptam bâţâind de nerăbdare, cu bucata de osânză pregătită pentru a le unge imediat ce le sco­team dintre frunze, suflând de zor când ne fri­geam. Fiecar ou era o operă de artă a naturii! Galbene-aurii, roz, portocalii cu umbre verzi, movurii cu frunzuliţe, roşii, albastre, toate lucioase şi rotunjoare ne umpleau sufletele de bucurie şi de mândria de a fi părtaşi la aşa o mândreţe.

La ora zece eram daţi afară din bucătărie şi nu intra nimeni nespălat. Bunica pregătea li­ghea­nul cel mare, emailat, care luase locul co­vatei, care crăpase de bătrâneţe, pentru co­zo­nac. Toate erau la cald, putea să înceapă cea­laltă bucurie: cozonacul şi pasca. Bunica şi-a făcut cruce, a zis ceva ce n-am auzit şi a început a frământa cozonacul. Bro­boane se zăreau pe fruntea ei, iar basmaua le­­gată la ceafă alune­ca­se uşor într-o parte. Cu un prosop i le-am şters. Nu se oprea din frământat şi eu îi ţineam de lighean. Eram fericită! Băşici mari se zăreau în cocă şi se dezlipea de mâinile bunicii. Se opri din fră­mântat, puse vergeaua peste lighean şi acoperi totul cu o pătură, ca să crească la cald coca aurie. Obosită, bunica s-a spălat pe mâini şi ne-a pregătit masa de prânz. Am mâncat şi apoi ne-a trimis la culcare. Ea a rămas pe scaun să-şi odihnească mâinile-n poală.

Afară, în bucătăria de vară, pe soba de gătit, la foc de lemne fierbeau în tuci, cu foi de dafin, piper boabe şi trei cepe mari întregi, măruntaiele mielului, sub supravegherea Murei, vecina din spatele casei.
Mura era evreică şi avea trei copii, făcuţi la un an, unul după altul. Cu cel mare eram în cla­să. Mai erau cei cinci copii ai albanezului Alia Stavri şi băiatul lui Thomas Fritz, neamţul, şi Nu­ţu, băiatul unguroaicei Ana, şi Vasca, bă­iatul Frunzoaicei, făcut cu un rus, şi băieţii lui Aram armeanul. Până la 20, cu mine 21 de copii în preajma casei noastre, pe strada noastră.

Du­pă cum îi zicea bunica în timp ce noi, copiii, ne bucuram de minunatele ouă făcute cu ajutorul ciorapilor, unii aduşi de ei: "Mură, copiii sunt toţi la fel şi nu trebuie să-i chinuieşti ca să-i faci să jinduiască. Dumnezeu e pentru toţi! Să-i lă­săm să se bucure de Sărbătoare. Acum facem ouă, peste două săptămâni mâncăm pască de la tine şi mergem să cotrobăim după ouăle as­cunse de Fritz, aşa cum am fost alături de Alia, de Nevruz, şi cum o să fim şi cu Vasca, şi Aram de Paştele lor şi de toate sărbătorile noastre. Toţi suntem aici şi să nu-mi spui că românii au ceva împotrivă!".  

Când ne-am sculat, din bu­că­ărie ieşea un miros divin de aluat copt şi esenţă de rom. Cozonacii dolofani şi rumeni, plini de cristale gălbioare de zahăr, dogoreau rânduiţi pe o parte. În cuptor, alţii îşi prăjeau coaja. Acum urma minunata pască. N-aveam ce face şi am dat o raită pe la fiecare pe acasă, ca să ne pierdem timpul. La întoarcere, bucătăria arăta ca mai înainte, doar un miros dulceag plutea în aer. Joia Mare a fost o zi grea, dar plină de satisfacţii. Seara ne-am culcat cu gândul la cozonaci şi ouă.

Vinerea Mare. Bunica dormea răpusă de oboseală pe patul din bucătărie. Ne-am dus tiptil şi am amuşinat drobul mare ca un tort, am ridicat capacul de pe cratiţa cu stufat şi, când am deschis cuptorul să vedem friptura, s-a trezit bunica. Dormise doar câteva ore. Ne-a lăsat să ne uităm şi, după ce şi-a îndreptat spatele, ne-a pus masa. Numai ceai şi pâine! "Postiţi şi voi măcar până la prânz! Ca să vă învăţaţi! Aşa e bine! Cine poate! Cine nu, Dumnezeu îl iartă!", ne-a zis bunica. În semn de solidaritate, Onişor, un băiat al Murii, abia intrat în bucătărie, a dat căţelului pâinea cu brânză din care mânca. Toată ziua am hălăduit fără rost. Bunica a fost seara la Denie şi am luat masa doar cu părinţii, veniţi de la muncă, obosiţi şi fără chef de vorbă.
Sâmbătă făceam baie, puneam lenjerie curată şi hainele cele noi, mâncam încă de post şi umblam cuminţi, dar plini de nerăbdare la gândul că vom merge la biserică să ne îm-părt­ăşim şi să trecem pe sub masa pe care era prapurul pictat cu trupul lui Iisus. La întoar­ce­re ne schimbam de haine şi ne găseam mereu ceva de făcut. Vedeta era coşuleţul pentru biserică pe care-l pregătea bunica. În el se puneau pa­che­ţe­le. În fiecare pacheţel se găsea un ou roşu, o fe­lie de cozonac şi lumânări tocmai câte pa­che­ţele erau ca să le poată da de pomană ime­diat după sluj­bă. Dar în coşuleţ, mai la fund, se aflau câteva ouă roşii, o bucată de co­zonac, un băţ de hrean, o lumânare groasă, un fir de bu­suioc, un băţ de iarbă mare, o mână de sare, din cea pentru murături, într-un cornet din hârtie, o căpăţână de usturoi, coji de tămâie ghemuite într-o hâr­tie, o mână de zahăr în alt cornet, o sticlă cu vin şi un prosop curat.

Toate erau aco­perite cu un ştergar de la ţară, la care bunica ţinea foarte mult. Coşuleţul era dus la biserică în noaptea de Înviere şi sfinţit de pre­ot. Pa­che­ţelele erau împărţite imediat după sluj­bă. Cei­lalţi participanţi la slujbă încercau să dispară cât mai re­pede după ce toţi ziceau "Ade­vărat a înviat!" de trei ori, luau anafură şi Lumină. Într-un an am văzut un bărbat care ducea ascuns la piept în pardesiu un cocoş alb. Am întrebat-o uimită pe bunica ce face cu cocoşul. Mi-a spus că acel cocoş ar trebui să cân­te la miezul nopţii. După ce preotul slujeşte şi sfinţeşte bucatele aduse şi pe cocoş, acesta trebuie dat de pomană pentru un om care a murit pe front sau fără lumânare, şi să mai tacă din gură, pentru că nici ea nu ştia mai multe. Aşa e datina! Nu se discută!

Unii stingeau imediat lumânările cu Lumina şi fugeau acasă ca să le reaprindă, alţii le do­seau în suporturi improvizate din carton, ca să nu se stingă sau să nu se vadă. Alţii, mai ales bătrânii, mergeau cu ele, apărându-le de vânt în căuşul palmelor, fără să le pese dacă cineva ar avea ceva de zis. Dar pe la noi pe stradă, ni­meni nu avea nimic de spus şi licuricii Lumi­ni­lor învierii curgeau în şir şi se risipeau prin curţi şi prin case, unde se aprindeau luminile becurilor şi creştinii, şi necreştinii sau cei de alte religii ciocneau împreună ouă, mâncau pască şi drob de miel, beau ţuică şi vin, ca să le ajute la mestecat.

Duminică dimineaţa ne spălam pe faţă cu apă neîncepută (e drept, de la cişmea) în li­gheanul curat, în care se afla un ou roşu şi o mo­nedă din argint, din cea mare cu efigia re­ge­lui Carol I, şi o crenguţă de busuioc. Ne şter­geam cu un prosop curat, cu miros de săpun de pelin şi ne îmbrăcam iar cu hainele noi. Bunica deja împărţise pe la vecini ouă, cozonac, o fe­lie de pâine, o bucăţică de drob, un pahar cu vin şi lumânare. Unii mergeau în zori la mormintele celor dispăruţi şi îm­părţeau ouă, felii de cozonac, vin şi lumânări.

Bunica punea masa în curte, sub umbrar, e drept că era cam răcoare, dar trebuia să încapă toată liota de copii şi părinţii lor. Era mai mare bucuria să-i vezi cum se strecurau unii dintre părinţi sub diferite pretexte şi rămâneau la masă. Bunica îi îmbia cu ouă, cu vin, cu stufat aburind, felii de drob şi de friptură. Aram ar-mea­nul era mort după ciorbă de miel şi, pe el, bunica îl băga în bucătărie, unde-i punea un castron plin ochi de ciorbă cu o bucată de carne cu os.

Armeanul adulmeca mai întâi amestecul de borş proaspăt cu iz de miel şi leuştean abia presărat. Oul bătut făcea zdrenţe printre boabele de orez. Se arunca Aram asupra ciorbei cu tot elanul şi o prididea rapid, după care ieşea roşu la faţă ca să pună mâna şi pe o feliuţă de drob. Bunica, mulţumită de efectul ciorbei asu­pra lui, îl îmbia şi pe Micael, bărbatul Mu­rei, cu feliuţe de drob, împodobite cu hrean, "ca să-ţi treacă răceala" şi o ciorbă fierbinte. Alia şi Fritz veneau să-şi recupereze odraslele care se bă­teau cu ceilalţi "în ouă" şi se îndopau "la greu" cu ce prindeau.

Curând în curte răsăreau solzii cojilor de ouă, de toate culorile, dar mai ales cea roşie şi albă, ba ceva cozi verzi de cea­pă, căl­cate în picioare de cineva. Toţi aşezaţi, care pe scaune, care pe banca cea lungă, în ju­rul mesei vechi din scândură groasă, acoperită cu o faţă de masă pe măsură, martoră a atâtor sărbători, cinsteau o ţuică, un vin, o măslină, brânză gra­să cu ceapă verde, ouă umplute adu­se de Mura, ca să nu vină cu mâna goală.

Feliile de cozonac dispăreau prin gurile şi bu­zu­narele băieţilor care alergau care încotro în­cercând să spargă cât mai multe ouă pe care să le ducă acasă ca pradă de război. Adulţii treceau treptat la dis­cuţii despre vreme, despre familii, despre munca lor şi mai ales despre bucatele minu­nate pe care le-au primit. "Hristos a Înviat!", ciocnea bunica, bucuroasă că a avut încă un Paşte fericit şi îmbelşugat alături de cei dragi, de prieteni. Şi răspundeau: "Adevărat a Înviat!" din tot sufletul, mai să stingă lumânarea din mijlocul mesei.
"Mai încet! Că-mi stingeţi Lumina! Paştele e Sărbătoarea Luminii. Lumina e a tuturor! Dumnezeu e pentru toţi!", le zicea bunica fericită.