Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cea mai buna insusire a ei, in ochii nostri, era faptul ca in fiece duminica, dimineata, cand ne destepta, se infiinta cu niste pesmeti, neasemanat de buni, ce se gaseau numai la Coburg; pesmetii erau de mai multe feluri si fiecare din noi avea cate o preferinta. Ai mei erau subtiri si rotunzi, destul de marisori, acoperiti cu o pojghita lucioasa si stravezie de zahar cu gust de lamaie. Uneori imi aducea si o minunata pasta lipicioasa, taiata in fasii subtiri, de lungimea unui deget. Cand le atingeai, pareau uscate, insa, cand erau proaspete, aveau insusirea de a se lungi la infinit. Aceasta incantatoare pasta se numea "lederzucker' (zahar de piele) si ar trebui gustata numai de cine are dinti buni. Mai avea si specialitatea de a face lapte acru, inchizand intr-un dulap o cescuta de lapte! Coburgul n-ar fi fost Coburg fara Matilda, dar, cu parere de rau, trebuie sa adaug ca inainte de a parasi vechiul camin parintesc si a pleca intr-o tara departata, Matilda arata ca nu prea i se nimerea porecla de "batrana Matilda', dovedind ca era inca tanara. Nevinovatele noastre urechi insa fura ferite de a afla in ce chip si, spre marea noastra intristare, fu indeparata de la apartamentul nostru, sub cuvant ca era bolnava. Care fusese, intr-adevar, boala ei foarte fireasca, am aflat-o tocmai tarziu, cand am avut si eu copii...
Rose purta foarte potrivit numele. Fata lui era ca o floare alba si trandafirie. Era nemaipomenit de inalt si de gras si avea cele mai mari maini si picioare ce s-au vazut vreodata; chipul lui era ca o zambitoare puna plina. La inceput, era feciorul lui Alfred, ingrijea de el, parca ar fi fost copil mic, si-i indeplinea toate poftele; cand, la 18 ani, Alfred ajunse locotennent si, ca toti cei de felul lui, cat se poate de cicalitor in privinta inaltimii gulerelor, a lungimii sabiei si a croielii pantalonilor sau a tunicii, Rose zambea la toate acestea, dar ii asculta poruncile fara a cracni. Mai tarziu, cand Alfred cazu bolnav, Rose il ingriji ca cea mai desavarsita sora de caritate si mainile lui, neasemuit de mari, fura cele care, la urma, in culcara in sicriu, la varsta prea frageda de 24 de ani; dar aceasta dureroasa intamplare isi are randul mai tarziu...
Rose fusese plamadit de fire pentru a fi servitorul de incredere al unei familii! Dupa ce ne parasi bietul Alfred, trecu in serviciul mamei, ca maitre d'hotel, iar mai tarziu, in timpul razboiului, ca intendent, si ramase langa ea pana la moartea ei. Acum a fost lasat de surorile mele sa ingrijeasca vechiul camin din Coburg. Nu l-am vazut de multi ani, astfel incat nu mai stiu daca fata lui e tot asa de trandafirie si de rotunda, dar imi inchipui ca anii de durere si de lipsuri trebuie sa fi sapat urme, chiar pe chipul lui optimist; poate ca e mai bine sa mi-l reamintesc asa cum era atunci, decat sa-l vad cum a ajuns azi!...
Dintre toti cei ce erau in serviciul nostru, Meister, intendentul castelului Rosenau, era cel mai fara pereche. Era un om foarte ciudat, ba chiar putin ticnit, mi se pare. Totdeauna nascocea sau cescoperea cate ceva; avea darul sa dea peste tot felul de lucruri antice, in colturile cele mai neasteptate si, ori de cate ori soseam la Rosenau, avea cate o descoperire noua de aratat. Mama, care facea mult haz de nazbatiile lui Meister, il indemna si mai mult la savarsirea caraghioaselor lui ispravi. Chipul lui nu se poate descrie; era rotund si vesel, cu pete rosii, stralucitoare, pe nas si pe obraji, pe care briciul nu-si facea vadit datoria.
Cu ochii mici si sfiosi, cu nasul carn si intrebator, cu un dinte mult mai lung decat tovarasii sai, ceea ce se dovedea cu prisosinta cand vorbea, si cu parul intotdeauna zbarlit, avea o hazlie infatisare in adevar! Cum ajungeam la Rosenau, il auzeam pe Meister rostogolindu-se de zor, pe scara in spirala din turnul castelului, apoi se repezea la noi, plin de noutati si de povesti curioase, dand din maini si istorisind, cu infrigurare, ultimele sale descoperiri si ispravi. Avea un fel ciudat si neindemanatic de a pasi, care facea sa i se miste capul necontenit, parca, tot mereu, ar fi intarit cine stie ce adevaruri; era in umbletul lui ceva nespus de copilaros, parca tot s-ar fi impiedicat in propriile lui picioare. Uneori, se razvratea si nu avea pareri bune despre semenii sai. Afara de aceasta, Meister avea un mare parapon ce nu-i dadea ragaz: isi inchipuia ca si-a nesocotit menirea, care ar fi fost cea de tenor. Da!... Meister credea ca are glas frumos si ca ne facea mare placere cand sta in mijlocul pajistii din fata casei si canta cele mai patimase bucati din Verdi, mai ales din "Trovattore' aria lui preferata, pe care o insotea cu gesturi pline de avant, dupa parerea lui, potrivite la cuvintele: "O, Du meine Seele, Du mein Glück'... Parca-l vad si-l aud si acum, ca si pe mama razand din toata inima, afara, la soare, in fata casei...'
Citește pe Antena3.ro
