Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E Ajunului Crăciunului anului 1915. Maria, fata cea mare a Anei Simion – făcută cu bărbatul dintâi, Ion Măluşanu, ăl de ţine gaterul de pe apa Dâmboviţei – o leagănă pe surioara cea mică, a treia dintre fete, Vasilica, în vârstă de numai un an. Dacă o adoarme, atunci o să poată să plece şi ea cu ceata de fetişcane, în colind, prin sat. În vremea asta, Măriuţa îngână, în loc de cântec de leagăn, o colindă. "… Sub foiţa fagului,/ Sub cetina bradului,/ E o mică, mititică,/ E Maria frumuşică./ Ea plângea şi suspina/ Că şi-a pierdut coroana…" În pragul uşii, neauzită, mama o priveşte şi lăcrimează. Fata, cât e ea de mică – are numai 10 ani –, a fost vrednică tot anul, şi-acu’, în pragul sărbătorilor, nu s-a dat în lături de la nici o treabă. Dimpreună au scuturat poclăzile, au curăţat casa şi au pregătit bucatele. Pruncul din copaie scânceşte. Parcă ar adormi, parcă nu… Mama se-apropie blând de copilă şi-o mângâie: "D-apăi, du-te, maică, de te-mbracă, pune-ţi hainele cele bune, de sărbătoare, să fii gata când or veni fetele!". Mama se-aşază ea lângă copăiţa de lemn, şi-o leagănă îngânând: "Taci, Maria, nu mai plânge,/ Căci coroana ţi-am găsit-o!/ Dar nu vreau ca să ţi-o dau/ Că ai fraţi/ Încoronaţi/ Şi surori/ Cu gălbiori"…
Crăciunul acela din 1915 a fost ultimul pe care Maria l-a petrecut în Rucăr. În anul ce-a urmat, de Sântă Măria Mică, a venit războiul şi-n satul lor. Oamenii au plecat în bejenie. Măriuţa, nu ştiu cum s-a întâmplat, s-a rătăcit de maica şi surorile ei. Convoiul s-a rupt în două. Mama Ana şi surorile mai mici au luat-o spre sud. Măriuţa a ajuns în Moldova. Când a dat iarna, în 1916, a găsit-o o femeie miloasă în gara din Iaşi. A luat-o şi a dat-o de suflet unei familii de pe apa Tazlăului, oleacă mai sus de Borzeştii lui Ştefan Vodă. Aici a prins-o Crăciunul anului 1916. Colindele cele vechi le auzea ca prin vis. Câteodată tresărea, când femeia cea bună care-o primise în casa ei o mângâia. Credea că-i măicuţa Ana. Copila întindea mâna spre copăiţa în care i se năzărea că doarme surioara ei, dar atingea doar o pernă rătăcită, ori un coş cu gheme… După mai multe ierni şi crăciunuri – fata se măritase şi avea trei copii deja – a găsit-o tată-su cel bun. A chemat-o "acasă", numai că pentru ea "casa" era acolo, în Moldova. Avea să ajungă din nou la Rucăr tot la un Crăciun, dar abia după încă un război. În braţe era cu feciorul cel mititel, al treisprezecelea, Gheorghe. Şi-n casa bătrânească, de Ajun, legănându-l în copaie, ca odinioară pe soră-sa, Vasilica, i s-a părut că aude în spate oftatul maică-si şi prin curte zvonul fetişcanelor venite s-o ia la colindă… "Taci, Maria, nu mai plânge,/ Căci coroana ţi-am găsit-o!" Lacrimile i se înnodau în barbă, în vreme ce îngăima: "Mamă, pot să plec şi eu cu fetele-n colind…" Şi-a luat însă repede seama. Nu mai era o copilă, iar în leagăn stătea acum feciorul ei cel mic…
Poveştile astea mi le depăna bunica într-o seară de Crăciun, acasă la mine, la Bacău. Lângă noi, în leagăn, era fiica mea, Cristina – botezată aşa după numele lui Hristos. Dintr-o dată, cu o voce care nu-i trăda vârsta, bunica Maria începu un colind: "… Sub foiţa fagului,/ Sub cetina bradului,/ E o mică, mititică,/ E Maria frumuşică…".
Mi-am adus aminte de toate astea într-o zi de decembrie, la Rucăr, când mă pornisem să pregătesc o ediţie specială a Jurnalului de bucătărie pentru Crăciunul anului 2008. Tanti Tuţa lu’ Mazăre, Ana Vorovenci, Georgeta lu’ Alexoi de pe mal zis Alifie, tuşa Aritina Cotîrleţ – şi alte vrednice femei ale satului – mi-au desluşit, rând pe rând, obiceiurile de Ajun şi de Crăciun din satul în care se născuse, pe la începutul veacului trecut, şi bunica mea. "În noaptea de Ajun, abia aşteptăm să treacă de miezul nopţii să vină copiii şi să strige pe la porţi, pe sub ferestre: Bună dimineaţa la Moş Crăciun! Punem ce avem în ciururi, că aşa-i obiceiul: covrigi, mere, cozonaci, gogoşi. Înainte vreme, ca să nu se facă de ruşine, familiile care nu erau înstărite aşteptau copiii cu cartofi copţi în vatră, peste care puneau unt de casă. Bătrânele făceau o plăcintă cu urdă şi stafide, pe care o împărţeau vecinilor." Tot ele mi-au spus că prin sat se mai merge, de sărbători, "cu Moş Ajunul, cu Răscovăitul, cu Pluguşorul", dar obiceiul cel mai frumos e al "Brezaiei", un fel de capră cu zurgălăi, cu coroniţă şi costum din cârpe multe şi colorate, însoţită de un "moş" cu cojoc miţos. După o noapte de colindat, tot satul se adună la "Balul Brezăii", iar "brezăiaşilor" li se pun pe masă bunătăţi alese: friptură, moşi, tobă, cârnaţi, şunculiţă, caşcaval afumat, sărmăluţe şi prăjituri de casă, pregătite după reţete vechi de când lumea.
Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă "boala aia de război" (cum zicea bunica) nu ar fi avut loc? Dacă bunica s-ar fi măritat în sat, dacă şi-ar fi luat un rucărean cu o ciurdă de oi… Probabil că nu i-aş mai fi scris astăzi povestea, căci tatăl meu, al treisprezecelea dintre copii, n-ar mai fi venit pe lume. Alţi prunci, alte destine ne-ar fi luat locul… În noaptea de Ajun…
Citește pe Antena3.ro
