Mircea Albulescu şi povestea filmului "Cel mai iubit dintre pământeni"

Despre întâlnirea lui cu "Cel mai iubit dintre pământeni" şi despre un film care a făcut istorie, Mircea Albulescu povesteşte pentru Jurnalul Naţional istoria unui personaj care n-a existat în roman...

"Am citit cartea foarte curios, foarte furios, foarte amărât, m-am amuzat pe ici, pe acolo, dar, în ultimă instanţă, am ştiut că este un decalog al nefericirii, al nenorocirii..."

Jurnalul Naţional: Vă amintiţi care a fost prima dvs. întâlnire cu "Cel mai iubit dintre pământeni"?
Mircea Albulescu: Prima întâlnire a fost ca a oricărui cetăţean care n-a făcut parte din redacţia editurii Cartea Românească. Ei au ştiut, au citit, s-au gudurat foarte tare şi s-au hotărât să o publice. Ce-ţi spun acum este o poveste, deci nu ştiu dacă este foarte adevărată...

Se pare că cineva dintr-un strat intermediar în ceea ce priveşte permisiunea de a publica nişte cărţi - vorbim de o epocă binecunoscută - ar fi lăsat să se înţeleagă mai târziu că, din titlu, era vorba de tovarăşu'.

Cartea n-a fost citită de la un anumit nivel încolo, sus, de nimeni. Şi problema s-a pus aşa: "Ce e asta, mă, cel mai iubit dintre pământeni...?" "E o carte despre..." "A, bun, daţi-i drumul." S-a dat drumul şi pe urmă, mă rog, cine a mai trebuit a mai curăţat, a mai pieptănat pe ici, pe acolo. Şi aşa am citit cartea foarte curios, foarte furios, foarte amărât, m-am amuzat pe ici, pe acolo, dar, în ultimă instanţă, am ştiut că este un decalog al nefericirii, al nenorocirii...

Cum aţi cumpărat prima ediţie?
Mi-aduc aminte că editura era pe vremea aia pe drumul dintre casa mea şi Radio şi, mergând de acolo, până acolo, am aflat de povestea asta, m-am dus, am luat-o şi... N-am făcut acea baie de mulţime în care oamenii ar fi vrut să ia cartea lui Preda. 

L-aţi cunoscut pe Marin Preda?
Sigur că da. L-am cunoscut pe Marin Preda. Dar era un tip la care ajungeai destul de greu. El ştia cine sunt eu, pentru că eu am o meserie de vitrină, iar el era, prin opera lui, în vitrină. Ne-am ştiut, doar, şi au fost nenumărate întâlniri-întâmplări, ca să zic aşa, în care s-a întâmplat să fim împreună şi atunci ne-am dat mâna, am schimbat două vorbe, carcasat de o politeţe uneori poate mai răcoroasă, dar atât. Mai mult nu. N-am fost nişte intimi, ca să zic aşa. N-am fost "bă Mircică", "bă Marine"... Am fost "domnul Preda", "domnul Albulescu".

Un personaj care nu există

Care sunt primele amintiri care vă vin în minte legat de filmul "Cel mai iubit dintre pământeni"?
Când Şerban Marinescu a venit şi mi-a spus: "Dom'le, aş vrea să joci". Un personaj care avea la vremea aia un titlu dat de el - personajul n-are nume în carte, după părerea mea nici nu există. Pe urmă, căutând în carte, m-am speriat: "Dar nu e nimic, dom'le, nu e nimic". Şi m-am dus şi i-am zis: "Şerbane, dar unde e ăsta, că nu e nicăieri". Atunci mi-a găsit un pasaj, dacă nu greşesc şi, dacă greşesc, îmi cer iertare - când el se duce şi cere un pulover, că urmează să-l bage la apă, jos.

Ei bine, acest pulover, acest personaj, această linie din carte, când s-a dus să ceară un pulover, a devenit personajul ăsta. Cum să vă spun? În general, activitatea noastră - şi spun activitatea, nu arta noastră, dar uneori este şi artă - este constituită din trădări. Trădări care pot fi, însă, de două feluri, nefericite şi fericite. În ceea ce priveşte marile opere ale lumii, prima trădare este traducerea. Aici n-a fost cazul...

Dar, în schimb, s-a făcut scenariu. Şi o primă şi imensă trădare a devenit scenariul. De la a deveni scenariu la a deveni imagine, iar este o trădare imensă, care, din nou, poate fi fericită sau nefericită. Eu cred că în ceea ce-l priveşte pe Şerban, în cazul ăsta, trădările lui sunt mai mult decât binevenite, sunt chiar fericite.

Şi atunci am construit împreună cu Şerban acest personaj, care a devenit un fost medic, un intelectual, un om care cântă Marseilleza în limba franceză. Şi care până la urmă îl agresează sexual şi aşa mai departe... Care a fost gândul însă? Al meu şi al lui Şerban. Şi asta poate e interesant de ştiut. Să arătăm că această umilinţă, această suferinţă fizică îngrozitoare, să fii violat de un alt bărbat într-o puşcărie - în fapt, se dovedeşte şi din carte, dar mai ales din film - a fost până la urmă cea mai mică suferinţă, cea mai mică umilinţă a lui.

Există modalităţi de a umili, de a înjosi, de a chinui mult mai cumplite decât faptul că la un moment dat, într-o spălătorie, unul te-a aplecat de cap şi ţi-a făcut figura pe la spate. Acest lucru, până la urmă, a avut darul să potenţeze întâmplările de mai târziu.

Vrând, nevrând, până la urmă, după ce ai văzut filmul, peste noapte sau noaptea următoare sau cealaltă noapte, când te gândeşti la el, îţi spui: "Dom'le, stai puţin, ce-a fost aia până la urmă!?". Adică, la urma-urmei, ce preferi? Dacă ar fi să spună Dumnezeu: "Mă, vrei să-ţi facă unul figura în felul ăsta ruşinos sau să păţeşti lucrurile ale îngrozitoare cu compania de la deratizare şi tot ce urmează..." Dar în carte toate astea nu există.

Tipul ăsta de personaj nu există şi eu mă bucur foarte mult că Şerban a avut curajul şi puterea să fabuleze. Repet, filmul este o trădare fericită. Pentru că nu poţi să filmezi pagină de pagină. În schimb, trebuie să imaginezi imagine. Şi să inventezi tot felul de mijloace prin care să trădezi în mod fericit linia aia, rândul ăla de 16 cuvinte sau nu ştiu câte semne. Un rând de carte, care poate să fie la un moment dat o secvenţă uluitoare care să te facă nu să n-o uiţi, ci să continui trădarea prin propria-ţi personalitate şi să retrăieşti cu alte aripi mult mai altfel şi, totuşi, mult mai ale tale şi să mergi mai departe.

"Ştefane, pot să iau puţină apă?"

Ce a fost cel mai greu în timpul filmărilor?
În general, tot ce-a fost filmat în salină a fost foarte greu, eu suferind de o relativă claustrofobie. Era ideea că sunt la câteva sute de metri sub pământ... Şi sigur că scena violului a fost teribilă. Am fost prieten cu Ştefan Iordache, Dumnezeu să-l odihnească! Scena aia era oribilă din toate punctele de vedere. Era spre două, spre trei de dimineaţă, eram amândoi în pielea goală, cu un halat pe noi, şi între noi era o sticlă cu apă. Şi, la un moment dat, eu m-am uitat la sticla lui şi l-am întrebat: "Ştefan, nu te supăra, pot să iau puţină apă din sticla ta?". Adică ne-am sărutat pe gură, am făcut toate alea, şi când ne-am întors pentru o clipă în civilie, adică am devenit nişte oameni normali, nu personaje, eu i-am spus: "Nu te supăra, pot să iau puţină apă?".

Mi-am dat seama pe urmă cât de ridicolă a fost această poveste. Alea au fost nişte scene mai grele pentru că trebuia să ocolim orice umbră de scabroşenie. Şi să rămână în fapt gestul tragic, şi nu scabros. Nu-mi place tragicul din scabroşenie, ci îmi place tragicul din tragic, acela care poate fi văzut, poate fi înţeles, poate fi povestit şi putem să vedem scena aia cu toată familia. Nu e ceva de genul, dom'le, daţi copilul afară că vine scena 14.

Aţi simţit că, prin film, spiritul romanului este trădat sau, dimpotrivă, împlinit?
E clar că spiritul cărţii este împlinit. Nu atât spiritul cărţii... poate că aici aş face o mică corectură şi sper să nu mă bată Dumnezeu. L-a împlinit pe Marin Preda. Pentru că această carte este o trădare a lui Marin Preda. "Cel mai iubit dintre pământeni" este o trădare a lui Marin Preda. Ce-o fi fost în mintea, în sufletul lui, câte pagini a şters - dacă nu există iubire, nimic nu este, nu-i aşa? -, cât a suferit el, ca să poată să ajungă acolo cât se poate mai mult din suferinţa lui, din tragediile lui...
 
Să devină o carte care să fie cunoscută, să fie primită aşa cum a fost şi chiar şi acum, după atâţia ani de când a murit, iată că Jurnalul Naţional scoate încă o ediţie şi se vinde şi lumea e curioasă... Asta e minunat. Eu am o vorbă ce ne priveşte pe noi, actorii. Îmi place să vorbim despre morţii noştri la timpul prezent, şi niciodată la trecut, decât în clipa când ei au dispărut din memoria ultimului fost spectator. Câtă vreme el mai ţine minte pe unul dintre noi, trebuie să vorbim la prezent. La fel şi despre Marin Preda. Câtă vreme a apărut acum cartea, ESTE Marin Preda.

Cum credeţi că ar fi arătat filmul, dacă ar fi fost făcut înainte de '89?
Vă povestesc ceva. Înainte să moară, m-am întâlnit cu Gopo şi trebuia să facem un film la Moldovafilm. N-am mai apucat. Dar el mi-a spus aşa. Când a fost chemat la UNESCO ca să facă un filmuleţ de câteva minute, el a început să întrebe: "Dar cum să fie? Dar ce să fie?", şi ei i-au spus: "Cum vreţi". "Dar cum?" "Cum vreţi. Cum vreţi..." Ei bine, această libertate, mi-a mărturisit el, l-a blocat. Noi am fost învăţaţi în toată meseria noastră şi în toată arta noastră cum să fentăm anumite porţi, ca la coborâre la schi. Lor să li se pară că..., eu, totuşi, să spun ce am de spus.

Deci înainte de '89 probabil că Şerban ar fi fost obligat la un moment dat să facă nenumărate salturi mortale prin care să poată să spună fără să spună, în care să se înţeleagă fără să se înţeleagă, din care să ştim noi. Ceva de genul: "Bună ziua!", "Bună ziua!", "Ei, bună ziua, pe dracu'! Lasă c-am înţeles eu cât de bună şi cât de ziuă este povestea asta...".

Cred că ar fi fost altfel, mai solicitant, într-un fel, pentru spectator. Pentru ca noi, spunându-i: "Înţelegi?", el să zică: "Aha, înţeleg". "Ce-ai înţeles?" "Mă priveşte, dragă, nu-ţi spun."

Lui Preda nu i-ar fi plăcut filmul

Ce credeţi că ar fi gândit Preda, văzând filmul şi scena respectivă?
Nu i-ar fi plăcut. Dintr-un motiv cât se poate de clar. A iubit nebuneşte această carte. Autorul unui mare roman care spune că i-a plăcut această trădare MINTE.

Ce înseamnă romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" pentru dvs. şi ce înseamnă filmul?
Romanul este o poveste, filmul este o trăire. Acolo am citit şi aici am fost. Şi mă întorc la ce voiam să spun cândva, la faptul că la mine în clasă, cât am fost eu profesor, un sfert de secol, scria pe perete: "«Fii», şi nu «fă»"! Lupta mea în acest film, cu acest personaj, a fost să fiu şi să te conving că mi-s. Şi, din acest punct de vedere, este una dintre reuşitele mele. Sigur că în cele şaptezeci şi ceva de filme pe care le-am făcut mai sunt câteva lucruri importante făcute cu alţi colegi, regizori importanţi, dar aici a fost o clipă de inspiraţie în primul rând din partea lui Şerban, care mi-a dat rolul, şi împreună am putut să construim în spiritul lui Preda acest personaj. Personajele poate i-ar fi plăcut lui Preda.

Filmul, în întregime, nu. Dar poate că personajele da. Ceva de genul: "Ia uite, dom'le, ştii că nu m-am gândit că se poate şi aşa?!". Onestitatea e puţin lucru, juma' de sfert, la un artist, n-am nevoie de onestitatea lui. Am nevoie de arta lui. Am nevoie să mă mintă, am nevoie să mă plimbe, am nevoie să mă aiurească, să mă facă să-mi dau palme ca să-mi revin. Da, poate că personajele l-ar fi uimit, pentru că sunt sigur că el a văzut nişte chipuri când a scris. Probabil că ar fi spus: "Ia te uită, domnule! M-a convins. Carnea. Nu gândul, nu ideea, m-a convins carnea". Şi poate că asta ar fi într-adevăr o reuşită, o biruinţă a noastră asupra aceluia pe care toţi îl ţinem la inimă şi îi spunem Marin Preda.