Modroganul – parc privat îngrijit cu bani publici

Primul în ordinea cronologică este chiar "partidul prezidenţial". Partidul Democrat-Liberal (PD-L), fost Democrat, care are un sediu în cea mai scumpă zonă a Bucureştiului primit în folosinţă de la Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS).

Primit este elegant spus. Respectiv, imobilul a parvenit Frontului Salvării Naţionale şi apoi Partidului Democrat - care s-a rupt din FSN - prin grija premierului din acea vreme, Petre Roman. De altfel, decizia a făcut obiectul unei cercetări penale a Parchetului General.

Pe scurt, imobilul preluat de la fosta gospodărie a PCR a fost inclus iniţial pe lista unor clădiri care urmau să fie închiriate unor societăţi comerciale străine sau unor reprezentanţe diplomatice. Premierul Roman însă a decis de unul singur să schimbe destinaţia imobilului.

FOLOSIT DE PD-L, ÎNGRIJIT DE RA-APPS
În ziua în care reporterii Jurnalului Naţional au vizitat sediul PD-L, în curtea acestuia se muncea cu zel. Curăţenia de primăvară era făcută cu toată responsabilitatea de angajaţi ai RA-APPS. Cele trei corpuri de clădire folosite de formaţiunea politică aflată astăzi la putere aparţin în continuare moştenitoarei Gospodăriei de partid, RA-APPS.

Partidul plăteşte chirie pentru clădiri şi pentru o suprafaţă de teren care s-ar afla sub cele trei imobile şi între ele, dar în aceeaşi curte există o suprafaţă mult mai mare de teren.

Este vorba de Parcul Filipescu. Aşa se face că PD-L funcţionează în mijlocul unui cochet parc, dar administrarea o face tot statul român, prin RA-APPS.

Suprafaţa parcului este de 20.000 de metri pătraţi şi teoretic acesta ar fi un spaţiu public. Evident însă, poarta de la sediul partidului este vegheată de un paznic şi dotată cu o barieră care să limiteze accesul publicului. Din melanjul acesta dintre proprietatea publică - a Protocolului de Stat, şi cea privată - a unei organizaţii politice, are de câştigat cea din urmă parte.

O RESTITUIRE FĂRĂ REACŢIE
Sediul PD-L face obiectul unei solicitări de restituire a proprietăţii depusă încă din 2001 de Paul Lambrino, prinţul Paul de România, cum este acesta cunoscut, deşi nepotul vitreg al Regelui nu a primit niciodată titlul oficial. Solicitarea sa a stat chiar în sertarele şefului PD-L, Traian Băsescu, pe când acesta era primar.

În 2006, primarul în exerciţiu al Capitalei, Adriean Videanu a declarat public că organizaţia politică, din care de asemenea face şi el parte, intenţionează să-şi cumpere sediul principal. A descoperit însă cu această ocazie că dorinţa PD-L este obstrucţionată tocmai de solicitarea de restituire depusă de Paul Lambrino. Subiectul cumpărării imobilelor din Modrogan a ieşit repede din actualitate, tocmai din cauza situaţiei nelămurite a proprietăţii.

Paul Lambrino a depus această solicitare în calitate de moştenitor al Elenei Lupescu. Numai că, potrivit altor surse, clădirea nu ar fi avut-o niciodată proprietară pe aceasta, iar ultimul deţinător al imobilului a fost chiar Primăria Bucureşti. Surse din jurul afacerii ne-au susţinut că proprietatea Elenei Lupescu s-a putut dovedi chiar cu documente care ar fi fost extrase prin 1990 de premierul Petre Roman, care devenise interesat de clădire.

Povestea aceasta a moştenirii Lupeascăi se bazează pe o precizare dintr-un decret din 1941. Numai că, există şi o altă istorie a clădirii care contrazice această variantă.

Istoricul Radu Albu Comăneanu, descendent al prinţului Constantin Basarab Brâncoveanu, ne-a precizat că acesta a girat către Primărie imobilul din Modrogan, care a preluat proprietatea "prin 1939". Aşa se face că moştenitorii nu au făcut nici o solicitare de restituire a proprietăţii după 1990. Ei ştiau că imobilul a fost pierdut de prinţ ca urmare a unui credit neonorat.

REŞEDINŢA FILIPESCU BRĂNCOVEANU DE LA CAPUL PODULUI
Palatul de pe Aleea Modrogan numărul 2, aflat în mijlocul unui întins parc de formă circulară, se remarcă prin masivitatea siluetei sale arhitecturale.



La începutul secolului al XIX-lea aceste locuri aparţineau boierilor Filipeşti, moşia lor se întindea de la bariera de la Capul Podului, cum se numea atunci Piaţa Victoriei şi continua până la actuala Piaţă Dorobanţi. Alexandru Filipescu Vulpe (1776-1856), cunoscut pentru "şiretenia dar şi lăcomia de bani, mai ales la jocul de cărţi", a clădit o primă casă pe acest loc. Fiul său, Ion Filipescu Vulpache (1809-1864) construieşte una nouă în locul ei, după căsătoria sa, în 1844, cu fiica domnitorului Gheorghe Bibescu.

În această vilă de la Capul Podului a locuit, după moartea soţului ei, în 1864, Eliza Filipescu, născută Bibescu (1826-1907). Fiul ei, Alexandru Filipescu (1852-1916) care nu a fost căsătorit şi nu a avut copii, era adesea descris de contemporanii săi ca fiind o persoană retrasă, de altfel acesta a locuit mai mult la Paris.

După moartea mamei sale, în 1907, s-a hotărât să construiască acest cartier, considerând că era o investiţie bună, şi o nouă vilă pentru el. "O clădire pretenţioasă şi fără farmec, ridicată pe locul exact al vechii case" scria Emanoil Hagi Moscu.

În interiorul unei grădini ample alături de reşedinţa sa, a construit un imobil pentru administrator cu subsol, parter şi etaj, un grajd, ulterior transformat în garaj, cu parter şi etaj, două pavilioane şi casa portarului, toate "de zid acoperite cu ţiglă după planurile aprobate şi întocmite de arhitectul Roger Bolómey, iar împrejmuirea, pe aliniere, de zid cu grilaj de fier în lungime de 600 m".

În planurile păstrate în arhiva PMB a Primăriei Municipiului Bucureşti pe toate planşele apare ştampila lui Paul Gottereau, arhitectul Curţii Regale, dar tăiată cu creion roşu şi semnat apoi R. Bolómey.

FILIPESCU NU A APUCAT SĂ VADĂ PALATUL GATA
Parcul din jurul reşedinţei Filipescu fusese amenajat de un grădinar belgian, Guillemain, care s-a ocupat timp îndelungat de acesta. Arborii înalţi, seculari, aleile, fântâna şi alte câteva elemente dispărute acum, sunt anterioare actualelor clădiri, datând probabil de la jumătatea secolului al XIX-lea.

Alexandru Filipescu nu a locuit însă niciodată în această casă murind în 1916, cu puţin înainte de a se încheia lucrările de construcţie. Întreaga familie este îmormântată la biserica Mavrogheni, din apropriere.

Această reşedinţă, alături de alte bunuri imobiliare, a fost moştenită de Constantin Basarab Brâncoveanu (1875-1967), unul dintre marii proprietari funciari de atunci, văr primar cu Alexandru Filipescu. Recepţiile date de Colette Brâncoveanu, născută Cesianu aici erau renumite în epocă "tot Bucureştiul cel mai rafinat era aici" îşi amintea doamna Manuela Burnea. În anii '30, Constantin Basarab Brâncoveanu a girat cu această proprietate mai multe împrumuturi bancare pe care însă nu le-a putut plăti la timp, ca urmare Primăria Capitalei a intrat în posesia vilei şi a parcului.

Palatul şi partidul
Sediile principalelor partide politice din România sunt adevărate clădiri monument care impresionează prin eleganţa lor, dar între zidurile acestora se ascund legende şi poveşti care vin chiar din istorie. Sediile centrale ale Partidului Democrat-Liberal (PD-L) şi ale Partidului Social-Democrat (PSD) au făcut de-a lungul timpului obiectul unor scandaluri, dar fără nici un rezultat concret. Formaţiunile politice au continuat să păstreze în posesie respectivele imobile, fără să se sinchisească de implicaţiile, fie ele şi morale, ale atitudinii lor.

Urmarea a fost doar aceea că şi Partidul Naţional Liberal (PNL) s-a simţit îndrituit să-şi facă o pomană de lux cu un pretext oarecare, ca apoi să pună imobilul la dispoziţia lui Bogdan Olteanu. Poveştile celor trei sedii de partide reproduc la o scară mai mică atât fragmente de istorie şi istorii, cât şi slăbiciunile democraţiei româneşti.

Parcelarea Filipescu
În zona de nord a Bucureştiului, această parcelare făcea trecerea de la oraşul grădină din Şoseaua Kiseleff la densitatea locuirii din centrul Capitalei, fiind un "fragment urban unitar, coerent, a cărui realizare a inclus reglementări particulare". Proiectul de parcelare a fost aprobat în 1912 de Primăria Bucureşti, fiind realizat de boierul Alexandru Filipescu pe proprietatea sa.

Numele străzilor principale aminteau de familia sa: Aleea Modrogan, fostă Ştefan Gheorghiu, se numea iniţial Aleea Eliza Filipescu, după numele mamei, iar Aleea Alexandru, care şi-a păstrat denumirea şi astăzi, după numele bunicului. Strada Ankara era fosta Alee Vulpache, porecla tatălui său.

Proiectul a fost realizat de arh. O. Van Rysselberghe şi număra peste 155 de parcele. Cartierul Filipescu a fost destinat numai celor foarte bogaţi, printre numele celor care cumpăraseră terenuri în anul 1913 îi amintim pe: I. Manu, Ch. Guilmain, Elena Soutzo, I.B. Grueff, G. Goodwin, A.R. Constantiniu, G. Duca, N.G. Costinescu, Teodor Brainkoff, D. Dobrescu, I. Florescu.

Boieri, bancheri, industriaşi, comercianţi înstăriţi care au apelat la arhitecţi talentaţi, cărora li se datorează diversitatea arhitecturală care variază între "chalet", "casone florentin", "neo-maur", neoromânesc, art déco şi bauhaus.

Acest cartier poate fi comparat cu alte două parcelări contemporane, realizate însă de Primărie, pe terenuri anterior achiziţionate: "Grădina Ioanid" (1909-1910) şi "Parcul Bazilescu" (1911).

Influenţe arhitecturale
Roger Bolómey, în puternica sa francofilie, a practicat un ecletism greoi. Arhitectura imobilului reflectă căutarea unui stil, regăsim un joc al volumelor şi al proporţiilor văzut de unii specialişti ca un amestec între "fin de siècle" şi neoromânesc. În ciuda siluetei sale impozante, are un singur etaj, mansarda fiind amenajată pentru birouri relativ recent.

Ancadramentele ferestrelor şi portalul intrării oficiale sunt simple, deloc opulente. Jocul între cărămida aparentă şi similipiatră este plăcut, remarcându-se expresivitatea compoziţiei. Pentru soclu, intrarea oficială, terase, ancadramente, elementele decorative ale turnului nu s-a folosit piatră, ci similipiatră. Elementele decorative şi materialele folosite sunt în stilul epocii, însă modeste pentru acea perioadă.

Zidăria aparentă din cărămidă roşie, decoraţiile din similipiatră ale faţadelor, ferestrele mari de la parter, loggia de la etaj, detaliile teraselor sau turnul, amintind de clopotniţele mănăstirilor, conferă clădirii eleganţa unei reşedinţe nobiliare de la începutul secolului
al XX-lea. Aceasta fiind înscrisă în Lista Monumentelor Istorice, poziţia 1524, cod B-II-m-B-19227.