Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se sălăşluise, în casa noastră, o fiinţă plină de farmec, mademoiselle de Passavant, a doua guvernantă a noastră. Era o fată încântătoare şi o mare mângâiere pentru noi când ne facea fräulein viaţa prea grea. Sofia de Passavant rămase în serviciul mamei până la sfârşitul zilelor ei, ajungând mai târziu doamna ei de onoare. Era iubită de toată lumea datorită firii ei blânde şi prietenoase. Muri, în timpul războiului, cu câţiva ani înaintea mamei.
Dar n-am mai pomenit încă de una din cele mai mari bucurii ale vieţii de la Coburg: patinajul. Iernile erau foarte friguroase şi gerul ţinea uneori mai multe săptămâni. Mama niciodată nu patina ea însăşi; îi plăcea însă să orânduiască petreceri pe lacul Rosenau, mare şi rotunjit, cu gheaţa cât se poate de netedă. Petreceam de minune pe acest lac, cu zvăpăiate partide de hockey, de-a prinselea, şi cu nesfârşite alte jocuri, toate îmbătătoare şi având în ele un pic de primejdie, ceea ce le înteţea farmecul. Şi, culme a bucuriilor, mama pusese să se facă şi nişte "montagne russe”, un soi de povârniş de gheaţă pe care, după îndrăzneala ce-o aveai, te avântai în jos, fie într-o sănuiţă, fie cu patinele. Niciodată n-am patinat prea bine, dar ştiam minunat să înfrunt avântarea în jos cu patinele. Lucrul de căpetenie era să te apleci tare înainte ca să nu-ţi pierzi cumpăna. Era ceva splendid zborul de-a lungul povârnişului pe care-l sfârşeai printr-o largă curbă înaripată când ajungeai jos, pe lac. Dar plăcerea îmbătătoare, mai presus de toate, erau serbările organizate de mama, adică serate pe lac, cu lanterne chinezeşti, muzică şi vin fiert, roşu, fierbinte, parfumat cu scorţişoară. Musafirii noştri de la "Eisfest” erau acum oameni în toată firea; tovarăşii de şcoală ai lui Alfred erau înlocuiţi de către ofiţerii batalionului localnic.
Pe acea vreme, uniforma se bucura în Germania de un nemărginit prestigiu care avea o înrâurireşi asupra noastră şi, bineînţeles, fiecare dintre noi avea favoritul ei ales dintre ofiţeri. Al meu era un locotenent oacheş, cu profil de acvilă, făcând parte din tipul poreclit de "beau ténebréux”. Avea într-însul nu ştiu ce apucături de vântură-lume ce-mi insufla un nemărginit interes şi pricepându-se cu mult meşteşug să înflăcăreze închipuirea unei fete tinere, făcea adesea să-mi tremure inima. Afară de aceasta, era plin de planuri minunate: voia să plece în Zanzibar; de ce anume în Zanzibar, dintre atâtea alte locuri, nu ştiu, dar proiectele lui tăinuite îi măreau oarecum strălucirea şi-l înveleau într-un văl de mister. Afară de aceasta, mă lăsa să rămân mereu cu teama ca nu cumva să dispară pe neaşteptate dintre noi spre a porni către primejdioasele lui isprăvi. Mi se pare că mai-marii noştri îşi dădeau seama că acest tânăr ademenitor ştia să se folosească de prilejurile la îndemână; aşadar, nu ne era îngăduit să-l vedem decât arareori.
Mi-aduc aminte însă de un bal, dat de mama pentru noi, într-un mic castel vechi şi ciudat, în faţa locuinţei noastre. De data asta mi se îngădui să am o rochie albă. Ca supremă podoabă, îmi pusesem la cingătoare un trandafir roşu şi locotenentul cu ochi negri îmi fură trandafirul; ceea ce, în codul nostru, era o manifestare foarte romantică şi foarte îndrăzneaţă!
Vorbind despre baluri şi serate, am povestit o mică întâmplare hazlie, din epoca ce o precede pe aceea a locotenentului. Serata de care vorbesc fusese dată la sfârşitul cursului de dans. Pe atunci erau foarte la modă cotilioanele şi alcătuiau partea cea mai însemnată a balurilor. Bineînţeles, fiecare fată făcea tot ce putea ca să aibă, ca pereche, pe favoritul ei; dar din pricina ochilor de straşnici privighetori ai autorităţilor, micile noastre uneltiri dădeau uneori greş. Neizbutirea însemna pentru noi multă durere în suflet şi nu puţine lacrimi plânse într-ascuns. La sfârşitul seratei se dădeau mici daruri: flori, albume, lucruri neînsemnate, dar când aceste nimicuri, cât de smerite, erau dăruite de "el”, deveneau neîntrecut de preţuite. În seara despre care vorbesc, cavalerii oferiră perechii lor câte o inimă de turtă dulce de care atârnau panglici de toate culorile. Inima ce o primisem în acea seară mă mulţumi pe deplin, era alb şi roz, iar cumoarea panglicii era tocmai după gustul meu. Şi, mai presus de toate, îmi fusese dăruită de un tânăr care-mi plăcea.
Când mă dusei la culcare, atârnai inima la căpătâiul micului meu pat de campanie, aşezat în rând cu paturile surorilor mele; erau toate la fel şi se înşirau într-o cameră veselă şi încăpătoare.
Citește pe Antena3.ro
