"Muzica şi zgomotul lumii", fără Maestru

OMAGIU ● 10 ani fără Iosif Sava şi Serata muzicală tv
E dureros să ne reamintim, dar Iosif Sava a murit de două ori. A murit prima dată în ziua cînd a fost obligat să părăsească Televiziunea Română.

OMAGIU ● 10 ani fără Iosif Sava şi Serata muzicală tv
E dureros să ne reamintim, dar Iosif Sava a murit de două ori. A murit prima dată în ziua cînd a fost obligat să părăsească Televiziunea Română.

August 1998. La Cimitirul evreiesc "Filantropia", omul de televiziune, Omul, pur şi simplu, Iosif Sava era condus pe ultimul drum. O mare de oameni asista la un ceremonial pe care nu prea îl înţelegea, aşa cum nu înţelegi, de regulă, moartea. Tineri care credeau în valorile promovate preţ de decenii de Iosif Sava, care credeau în normalitatea orgolioasă a culturii, tineri muzicieni pentru care Iosif Sava a însemnat o şansă, în unele cazuri providenţială, personalităţi create de "Serata Muzicală TV" sau doar răsfăţate de ea. Tabloul, deşi emoţionat şi trist, continua să fie colorat, adică românesc. Cel mai important critic literar de după G. Călinescu, de mînă cu fosta lui studentă, devenită prietenă, ironiza greşelile gramaticale ale primului-ministru poet Radu Vasile. Stelian Tănase oferea, pe criterii ca întotdeauna bine alese, primul număr al revistei Sfera. Cristian Tudor Popescu denunţa mizeria din spitalele româneşti, cea care l-a ucis pe Iosif Sava. Dan Grigore dădea, adecvat solemnităţii grave a momentului, declaraţii presei, vorbind despre Iosif Sava ca despre "un erou al timpului nostru"...

Au trecut zece ani de atunci. Încălzirea a devenit globală, iar sufletele s-au răcit individual. Un univers egoist, care îşi pierde pe zi ce trece reperele. Lumea pe care Iosif Sava a părăsit-o după o ultimă emisiune e mai vulnerabilă, mai aculturală, mai agresivă. Iosif Sava nu era deloc comod. Nu aprecia modele şi era contestat cu aceeaşi pasiune cu care era adulat. Rămîne figura emblemă a Televiziunii publice. E dureros să ne reamintim, dar Iosif Sava a murit de două ori. A murit prima dată în ziua cînd a fost obligat să părăsească Televiziunea Română. Înainte să iasă din viaţă, Stere Gulea l-a scos din Televizunea Română...

Fără îndoială, Iosif Sava era un conservator, un intransigent. "Cînd ai ajuns la Beethoven, nu mai faci concesii..." Avea un soi de religiozitate laică a propriei profesii. Credea că are un scop, mai mult decît un loc de muncă. Şi mai e ceva care îl singularizează pe Sava şi îl face cel mai mare realizator de televiziune pe care l-a dat România. Nu l-au interesat banii. Avea un salariu şi atît. Nu îşi negocia la fiecare schimbare de grilă noul contract, nu a înfiinţat case de producţie ale propriilor emisiuni, nu avea reclamă în cele trei ore de emisie. Dădea rar interviuri. Îi era suficient să călătorească pe meridianele lumii, adică ale muzicii, pentru a se întoarce apoi în studioul TVR, în costum şi cravată, la întîlnirea cu publicul său, fidel asemenea unei secte care îşi urmează conştiincioasă liderul. E greu de spus cîţi oameni i-au urmărit în timp emisiunile, la radio şi la televiziune. Probabil că sînt mai mulţi decît credea el însuşi că există. Pentru că Sava a fost, cîteva decenii, ca un profesor care a creat dependenţă.

Cu Iosif Sava exista, de fapt, o miză a culturii de televiziune. Aici e cea mai grea pierdere. El a fost un "sindicalist" al oamenilor de spirit ai acestei ţări. Şi a demonstrat că din întîlnirea culturii cu televiziunea, ultima are de cîştigat, nu ea este cea care trebuie să facă eventuale concesii. A prezentat marelui public oameni extraordinari, care nu ieşeau din casă altfel decît pentru a merge la bibliotecă sau în amfiteatre. Petru Creţia, Ştefan Augustin-Doinaş, Virgil Cîndea, Andrei Pleşu, la vremea aceea. I-a ajutat pe Nicolae Manolescu, Sorin Dumitrescu, Nicolae Breban să realizeze printre cele mai bune emisiuni de televiziune la care au participat vreodată. Şi a mai arătat că politica, dacă e cu adevărat politică, e o altă componentă a culturii, nu un spaţiu neapărat advers.

Îmi displac comemorările, pentru că la asta ne pricepem cel mai bine. Aş vrea să cred că prieteniile care rămîn sînt cele care iradiază o prezenţă, nu cele construite pe dor şi pe nostalgie. Iar un om ca Iosif Sava nu are cum să moară. Sînt prea mulţi cei pentru care el trăieşte. Mai sînt, sper, cîţiva care nu cred că moartea există, de fapt.

Iosif Sava mergea, de fapt, la televiziune ca la biserică. A fost un "ispravnic", aşa cum l-a numit Sorin Dumitrescu, un truditor al acelei realităţi nevăzute care trece din ecran în conştiinţa privitorului. Era un spirit neliniştit, care încerca să înţeleagă secolul XX, secolul tuturor naivităţilor şi al trădărilor. Simţise asta pe propria piele. Conflictul dintre viaţă şi operă a dat naştere unor emisiuni memorabile, în care, pentru a parafraza un vechi prieten al său de idei, Iosif Sava n-a fost nici de dreapta, nici de stînga, a fost umanist. Polemiza cu Gabriel Liiceanu şi cu Stelian Tănase de pe poziţii de stînga, îi irita pe Dinu Săraru sau pe Adrian Păunescu prin atitudinea sa liberală. Nu întîmplător repeta mereu o vorbă a lui Mahler: "Omul e făcut din cer şi noroi"...

Nu e chiar inutil să spun că Iosif Sava a fost în propria emisiune moderator, realizator, documentarist. Îşi pregătea emisiunile ca pe un canon din care nu poate ieşi, aşa cum se întîmplă cu cei dedicaţi. Lucru greu de crezut în televiziunea de azi, citea cărţile pe care le punea în discuţie... Nu avea documentarişti care să îi livreze, pe plantaţiile comercialului şi frivolităţii, seturi de întrebări încuietoare.
Ce ar fi făcut el azi? În lumea "Naşului" şi a lui "Dan Diaconescu în direct", a "Miezului zilei" şi a "Realităţii zilei"? Totul, desigur, "100%"... Culmea e că i-ar fi luat în serios şi s-ar fi bătut cu ei, din credinţa naivă că trebuie să te baţi cu prostia şi că muzica mare triumfă, asemenea unui gladiator, pe stadioane... Ca un semn al degradării televiziunilor noastre, să ne reamintim "adversarii" de rating ai lui Iosif Sava: Nicolae Manolescu, cu "Profesiunea mea, cultura", Cornel Todea, cu "ABC", Stelian Tănase, cu "Orient Expres".

18 august 2008. Care e moştenirea lui Iosif Sava astăzi, la zece ani de la moartea sa? Dincolo de articole precum cel de faţă, de cîteva evocări patetice şi de amintiri frumoase? Există şi un prezent al memoriei, o actualitate a recunoştinţei. Avem o piaţă Iosif Sava a cărei îngrijire e disputată între Primăria Generală, primăria de sector şi Prefectură. Mai există o şcoală care îi poartă numele, dar care pare într-o perpetuă reconstrucţie. Destul de puţin. Nu există încă un studiou "Iosif Sava" în Televiziunea Română. Seratele Muzicale aşteaptă încă să fie reluate, eventual pe spaţiul în care s-au impus conştiinţei publice. Poate că nişte DVD-uri care să antologheze cele mai importante emisiuni nu ar fi o idee chiar aşa de năstruşnică. De asemenea, două-trei volume care să publice Seratele ar fi binevenite. Ca şi o bursă Iosif Sava acordată unui tînăr muzician.

Sînt multe lucruri pe care le-am pierdut o dată cu dispariţia lui Iosif Sava. De pildă, nu mai are cine să ne disciplineze week-end-urile. Avem atît timp la dispoziţie, încît sfîrşim prin a ne plictisi de propria libertate. Cel mai important omagiu pe care i-l putem aduce azi lui Iosif Sava e pasiunea pentru lucrurile care înving, pînă la urmă, "zgomotul lumii". Muzica mare, chiar dacă e tristă, e învingătoare. Poate tocmai de aceea... Iosif Sava a fost un personaj de poveste. Iar poveştile, o ştim din copilărie, nu mor niciodată...

O viaţă între partituri
Iosif Sava este considerat unul dintre cei mai mari muzicologi ai României. Pasiunea sa pentru muzică are ca resort o veche tradiţie, începută acum trei-patru sute de ani, a familiei sale evreieşti. După cel de-al doilea război mondial şi-a început studiile în muzică întîi la Conservatorul Municipal din Iaşi, a urmat Institutul de Artă, Liceul de Artă şi, apoi, Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti. Setea de cunoaştere l-a condus chiar şi spre studiul filosofiei. Chiar dacă profesia sa de bază a fost cea de clavecinist şi pianist, aceasta nu l-a împiedicat să înceapă încă din 1951 activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română, iar trei decenii mai tîrziu să înceapă şi o carieră la Televiziunea Română. Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) din 1972, Iosif Sava a fost distins cu mai multe premii, dintre care unul oferit de Academia Română, şase premii UCMR, patru premii de la Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România şi altele la fel de importante. A scris 44 de cărţi, cele mai multe despre muzică, şi peste 6.000 de articole. (I.R.)