Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In seara de Anul Nou, ingăduitoarea linişte a intinderilor albe e făcută ţăndări de pocnete straşnice de bici, de tălăngi, de zurgălăi, de părăietori, buhaiuri, arsenalul de sute şi sute de ani al rodnicului pluguşor.
In seara de Anul Nou, ingăduitoarea linişte a intinderilor albe e făcută ţăndări de pocnete straşnice de bici, de tălăngi, de zurgălăi, de părăietori, buhaiuri, arsenalul de sute şi sute de ani al rodnicului pluguşor. Căci prin urarea de acum se prevesteşte şi se descăntă buna germinaţie a seminţei viitoare de sub cămpuri. Şi, dacă ogoarele sunt blagoslovite prin căntec, e răndul oamenilor să fie binecuvăntaţi in zorii noului an de versurile Sorcovei.
De aproape o lună, comuna Văleni, judeţul Olt, nu mai are linişte. Pe uliţele mai largi şi mai ales pe la răspăntii se auzeau pocnete asurzitoare de bici, zăngănit de talangă şi scrăşnet nervos de părăietori. Se făceau repetiţii. Cum ieşeau de la şcoală, incă inainte de a lua vacanţă, cetele se străngeau ca la comandă, preocupate ca totul să iasă "ca la carte", deşi cărţile in sine incepeau să zacă nebăgate in seamă in ghiozdanele aruncate prin unghere. Membrii celor care constituiau grupul se ştiau incă de cu un an in urmă, rar intămplăndu-se să mai aibă loc modificări in ultimele zile. Cu căciula trasă adănc pe urechi, Ionică ieşi din curte, zorindu-se preocupat spre capătul uliţei, unde deja frate-su, cu un bici de cinci ori mai lung decăt el, işi făcea incălzirea de-o jumătate de oră. Adevărata tehnică era să-l plesneşti dintr-o invărtitură şi in faţă şi in spate. Ionică era cel mai mic din grup şi, dacă nu era frate-su care să pună o vorbă bună, nici anul ăsta n-ar fi intrat "cu parte egală". Fusese şi cu un an in urmă cu aceeaşi ceată, dar atunci il luaseră doar ca să străngă banii, dăndu-i la final şi lui căţiva firfirici. Acum, el era cel care trebuia să zică Pluguşorul, căci, ziceau ceilalţi, il dărăma pănă şi o talangă. Şi, de cănd incepuse frate-su să tot impletească la cănepă pentru pleasnă, se apucase şi el să inveţe urarea. Ce e drept, o variantă mai prescurtată, căci "Pluguşorul bătrănesc", cum ziceau ceilalţi, era greu de invăţat. Dar şi pe ăsta il ştia pe jumătate.
AHO, AHO, COPII ARGAŢI! Era o ceaţă lăptoasă de nu vedeai la 10 metri in faţă. Parcă toate hornurile caselor ingereşti ale inalturilor se infundaseră cu fum alb. "Hai, mă, odată! Că ăştia ai luâ Mardare ne-au luat-o deja inainte". "Gata, nene, am venit!", zice băiatul cu voce sugrumată de emoţie. "Băi, ţi-ai dres glasul cu un ou?", il luă unuâ peste picior. "Ce ou?, il apără fate-su, că plesniră toate in cuibar. Nu vezi ce ger e? Că mi-a impietrit şi biciul in mănă!". Făcură căţiva paşi, dezorientaţi. De unde să inceapă? "Hai la ăia ai luâ Jianu, că sunt mai pricopsiţi." O cotiră la dreapta, pe o uliţă mai lăturalnică, indemnăndu-se grăbiţi spre casa Jienilor. Ionică abia se ţinea, găfăind, după ei. Din cauza gerului prelungit, pe jos era ca sticla. In nopţile senine, toată bolta pălpăindă a cerului se reflecta ca-n luciul unui lac incremenit intre trestii. Un pas greşit şi cel mic era lat, cu căciula sărită la 2 metri distanţă. "Ce faci, mă, impiedicatule? Iţi spărseşi muzicuţa? Ia vezi, poate nu mai poţi să urezi, că vezi tu ce păţeşti!" Cu măndria şifonată, se ridică repede de pe jos, să nu-i infurie mai mult. Inaintau in ceaţă prinşi ca in vărtejul răsuflării unui balaur ce scoate foc pe gură şi fum pe nări. Doar că erau infăşuraţi intr-un ger ce le crăpa obrajii şi le arginta părul iţit de sub căciulă. Mai mult pe băjbăite ajunseră in faţa porţilor. Se umflară in ele şi le dădură deoparte.
STAŢI PUŢIN ŞI NU MĂNAŢI! Intrară intr-o curte largă, unde era numai o căruţă trasă intr-o parte. Toate geamurile casei erau luminate ca la nunţile impărăteşti. Din cauza ceţei apăreau doar ca nişte dreptunghiuri gălbui, fără să se vadă ce e dincolo de ele. "Primiţi cu Pluguşorul?", tună vocea luâ frate-su făcănd să hămăiască treziţii căini preţ de trei, patru gospodării in jur. Prima ieşi tuşa Maria, dar mai mult auziră că s-a deschis uşa decăt să o fi văzut. Era doar o siluetă care venea dintr-un gol luminos. "Primim, maică, staţi să-i chem şi pâăilalţi! Aristicăăă..., ieşiţi mă, că veniră cu uratul! Hai, că ne-a fi anul ăsta mai bun, nu secetos ca ăsta de trecu". O altă siluetă, mult mai burtoasă şi mai mătăhăloasă, insoţită de alte două mai mici, ieşi din haloul de aur lăptos. Se crăcănă şi-şi puse gospodăreşte măinile in şolduri, strigănd: "Ai cui sunteţi, mă? Ia, apropiaţi-vă! Aaa, Ionică, tu eşti, tată? Să nu zici că tu urezi anul ăsta!... Ia zi, mă flăcăule!".
Inghesuit in căciula care-i era mai mare cu două numere, Ionică numai flăcău nu se simţea. Ba, i se părea că este mai mic chiar decăt o buburuză ce incearcă să-şi ia zborul, cu aripile cărpite de hibernare, de pe un fir de iarbă primăvara.
S-A SCULAT MAI AN... Ceata se desfăcu repede, ca un evantai, fiecare asigurăndu-se că are loc să se desfăşoare. Ionică rămase singur in mijloc, ca o trestie plăpăndă, gata să infrunte văntul aprig al aşteptării celorlalţi. Se incordă in el şi incepu căt il ţineau plămănii: "S-a sculat mai an/ Bădica Traian/ Şi-a incălecat/ Pe-un cal ne-nvăţat...". Se legau versurile cu uşurinţă in gura tănără. "Mănaţi, măi, hăi, hăi!!!", răspundeau flăcăii la indemnurile lui ascuţite de "Ia mai mănaţi, măi flăcăi!". Pocnetele de bici răsunau pănă la jumătatea satului. In căteva minute terminase varianta prescurtată. "Mă Ionică, imi uraşi tu, dar Pluguşorul bătrănesc il ştii? Eeee, dacă il ştii, primeşti de cinci ori mai mult de la mine." Toţi au incremenit la aşa vorbe. Nici nu mai era vorba despre bani, ci că se vor face de ruşine. "Il ştiu, neaâ Aristică." Şi incepu. Băieţii il insoţeau cu "hăi, hăi" de căte ori le venea răndul. Cam pe la jumătatea pe care o ştia şi el, Jianu ii opri. "Bravo, măi voinicule, văd că-l ştii, ia banii!" Parcă se aprinseseră sori in noaptea ghemuită in ceaţă. Şi parcă ingeri cu făclii in măini ii zămbeau din toate colţurile cerului. "Cum de-l ştiuşi, mă?", il strănse la piept frate-su. "Ne-ai scăpat de ruşine!" Un alt grup tocmai dădea să intre pe poarta Jienilor. Ionică trecu ţanţoş printre ei, ca un Cezar care-şi poartă cu măndrie pe umeri mantia strălucitoare. Ştia că anul viitor işi are deja asigurat locul in ceată. Prin perdeaua nopţii ceţoase se zăreau celelalte gospodării la care trebuia să ureze. "Lăngă boi v-alăturaţi/ Şi cuvăntul mi-ascultaţi..." Şi in noaptea dintre ani ştia că vorba lui va fi dintre cele mai ascultate.
De aproape o lună, comuna Văleni, judeţul Olt, nu mai are linişte. Pe uliţele mai largi şi mai ales pe la răspăntii se auzeau pocnete asurzitoare de bici, zăngănit de talangă şi scrăşnet nervos de părăietori. Se făceau repetiţii. Cum ieşeau de la şcoală, incă inainte de a lua vacanţă, cetele se străngeau ca la comandă, preocupate ca totul să iasă "ca la carte", deşi cărţile in sine incepeau să zacă nebăgate in seamă in ghiozdanele aruncate prin unghere. Membrii celor care constituiau grupul se ştiau incă de cu un an in urmă, rar intămplăndu-se să mai aibă loc modificări in ultimele zile. Cu căciula trasă adănc pe urechi, Ionică ieşi din curte, zorindu-se preocupat spre capătul uliţei, unde deja frate-su, cu un bici de cinci ori mai lung decăt el, işi făcea incălzirea de-o jumătate de oră. Adevărata tehnică era să-l plesneşti dintr-o invărtitură şi in faţă şi in spate. Ionică era cel mai mic din grup şi, dacă nu era frate-su care să pună o vorbă bună, nici anul ăsta n-ar fi intrat "cu parte egală". Fusese şi cu un an in urmă cu aceeaşi ceată, dar atunci il luaseră doar ca să străngă banii, dăndu-i la final şi lui căţiva firfirici. Acum, el era cel care trebuia să zică Pluguşorul, căci, ziceau ceilalţi, il dărăma pănă şi o talangă. Şi, de cănd incepuse frate-su să tot impletească la cănepă pentru pleasnă, se apucase şi el să inveţe urarea. Ce e drept, o variantă mai prescurtată, căci "Pluguşorul bătrănesc", cum ziceau ceilalţi, era greu de invăţat. Dar şi pe ăsta il ştia pe jumătate.
AHO, AHO, COPII ARGAŢI! Era o ceaţă lăptoasă de nu vedeai la 10 metri in faţă. Parcă toate hornurile caselor ingereşti ale inalturilor se infundaseră cu fum alb. "Hai, mă, odată! Că ăştia ai luâ Mardare ne-au luat-o deja inainte". "Gata, nene, am venit!", zice băiatul cu voce sugrumată de emoţie. "Băi, ţi-ai dres glasul cu un ou?", il luă unuâ peste picior. "Ce ou?, il apără fate-su, că plesniră toate in cuibar. Nu vezi ce ger e? Că mi-a impietrit şi biciul in mănă!". Făcură căţiva paşi, dezorientaţi. De unde să inceapă? "Hai la ăia ai luâ Jianu, că sunt mai pricopsiţi." O cotiră la dreapta, pe o uliţă mai lăturalnică, indemnăndu-se grăbiţi spre casa Jienilor. Ionică abia se ţinea, găfăind, după ei. Din cauza gerului prelungit, pe jos era ca sticla. In nopţile senine, toată bolta pălpăindă a cerului se reflecta ca-n luciul unui lac incremenit intre trestii. Un pas greşit şi cel mic era lat, cu căciula sărită la 2 metri distanţă. "Ce faci, mă, impiedicatule? Iţi spărseşi muzicuţa? Ia vezi, poate nu mai poţi să urezi, că vezi tu ce păţeşti!" Cu măndria şifonată, se ridică repede de pe jos, să nu-i infurie mai mult. Inaintau in ceaţă prinşi ca in vărtejul răsuflării unui balaur ce scoate foc pe gură şi fum pe nări. Doar că erau infăşuraţi intr-un ger ce le crăpa obrajii şi le arginta părul iţit de sub căciulă. Mai mult pe băjbăite ajunseră in faţa porţilor. Se umflară in ele şi le dădură deoparte.
STAŢI PUŢIN ŞI NU MĂNAŢI! Intrară intr-o curte largă, unde era numai o căruţă trasă intr-o parte. Toate geamurile casei erau luminate ca la nunţile impărăteşti. Din cauza ceţei apăreau doar ca nişte dreptunghiuri gălbui, fără să se vadă ce e dincolo de ele. "Primiţi cu Pluguşorul?", tună vocea luâ frate-su făcănd să hămăiască treziţii căini preţ de trei, patru gospodării in jur. Prima ieşi tuşa Maria, dar mai mult auziră că s-a deschis uşa decăt să o fi văzut. Era doar o siluetă care venea dintr-un gol luminos. "Primim, maică, staţi să-i chem şi pâăilalţi! Aristicăăă..., ieşiţi mă, că veniră cu uratul! Hai, că ne-a fi anul ăsta mai bun, nu secetos ca ăsta de trecu". O altă siluetă, mult mai burtoasă şi mai mătăhăloasă, insoţită de alte două mai mici, ieşi din haloul de aur lăptos. Se crăcănă şi-şi puse gospodăreşte măinile in şolduri, strigănd: "Ai cui sunteţi, mă? Ia, apropiaţi-vă! Aaa, Ionică, tu eşti, tată? Să nu zici că tu urezi anul ăsta!... Ia zi, mă flăcăule!".
Inghesuit in căciula care-i era mai mare cu două numere, Ionică numai flăcău nu se simţea. Ba, i se părea că este mai mic chiar decăt o buburuză ce incearcă să-şi ia zborul, cu aripile cărpite de hibernare, de pe un fir de iarbă primăvara.
S-A SCULAT MAI AN... Ceata se desfăcu repede, ca un evantai, fiecare asigurăndu-se că are loc să se desfăşoare. Ionică rămase singur in mijloc, ca o trestie plăpăndă, gata să infrunte văntul aprig al aşteptării celorlalţi. Se incordă in el şi incepu căt il ţineau plămănii: "S-a sculat mai an/ Bădica Traian/ Şi-a incălecat/ Pe-un cal ne-nvăţat...". Se legau versurile cu uşurinţă in gura tănără. "Mănaţi, măi, hăi, hăi!!!", răspundeau flăcăii la indemnurile lui ascuţite de "Ia mai mănaţi, măi flăcăi!". Pocnetele de bici răsunau pănă la jumătatea satului. In căteva minute terminase varianta prescurtată. "Mă Ionică, imi uraşi tu, dar Pluguşorul bătrănesc il ştii? Eeee, dacă il ştii, primeşti de cinci ori mai mult de la mine." Toţi au incremenit la aşa vorbe. Nici nu mai era vorba despre bani, ci că se vor face de ruşine. "Il ştiu, neaâ Aristică." Şi incepu. Băieţii il insoţeau cu "hăi, hăi" de căte ori le venea răndul. Cam pe la jumătatea pe care o ştia şi el, Jianu ii opri. "Bravo, măi voinicule, văd că-l ştii, ia banii!" Parcă se aprinseseră sori in noaptea ghemuită in ceaţă. Şi parcă ingeri cu făclii in măini ii zămbeau din toate colţurile cerului. "Cum de-l ştiuşi, mă?", il strănse la piept frate-su. "Ne-ai scăpat de ruşine!" Un alt grup tocmai dădea să intre pe poarta Jienilor. Ionică trecu ţanţoş printre ei, ca un Cezar care-şi poartă cu măndrie pe umeri mantia strălucitoare. Ştia că anul viitor işi are deja asigurat locul in ceată. Prin perdeaua nopţii ceţoase se zăreau celelalte gospodării la care trebuia să ureze. "Lăngă boi v-alăturaţi/ Şi cuvăntul mi-ascultaţi..." Şi in noaptea dintre ani ştia că vorba lui va fi dintre cele mai ascultate.
Sorcovă tristă
Din ziua tărgului de cu o săptămănă in urmă, mamă-sa ii cumpărase o Sorcovă de hărtie creponată, cu sărmele invelite in hărtie lucioasă şi flori ce imboboceau albe şi roşii. "Ia, să nu zici că nu ţi-am cumpărat Sorcovă... Să vedem, străngi tu măcar căt am dat eu pe ea?!", zise mama măngăindu-l pe creştet. Vasilică o căntări din ochi cu sufletul tăiat in două de bucurie şi işi zise in gănd, incurajăndu-se: "Straşnică Sorcovă... Lasâ că mai vedem noi!". Era primul an cănd mergea cu sorcovitul "de-adevăratelea". Cu un an in urmă abia făcuse repetiţii in familie şi pe la rude. Luase ceva bani, deşi ii sorcovise cu o ramură de brad, fără alte decoraţiuni. Acum avea SORCOVa, era altceva. De o lună tot repeta versurile ca pe un descăntec: "Sorcova, vesela/ Să trăiţi/ Să infloriţi". Din cauza incantaţiei nu mai avea nici somn liniştit. Cum se făcea seară işi spunea rugăciunea şi apoi, ca o completare, incepea: "Ca un măr, ca un păr...". Pe "la anul şi la mulţi ani" deja Moş Ene ii săruta pleoapele şi-l trimitea in lumea viselor. De aceea, mereu avea senzaţia că niciodată nu ştie versurile cum trebuie. Insă sosise clipa cea mare, prima zi de an nou. Cu ochii cărpiţi de somn işi trăsese repede paltonul pe el, căciula pe cap, işi luase Sorcova cu evlavie de pe masă, deschisese uşa hoţeşte şi ieşise in zăpada din curte. Zorii zilei abia se insăilau in aerul rece al dimineţii. Se indemnă cu sărg spre casa lui nea Costache, vecinul şi prietenul familiei. Era primul "pe listă". Deschise poarta şi o porni voiniceşte spre fereastră, trăgănd adănc aer in piept, gata să inceapă strigarea. Mai avea doi paşi cănd incremeni cu urarea in găt. Cu salturi mari şi lătrat asurzitor, Moşu, căinele vecinilor, venea să-l ia la intrebări pe nepoftitul dimineţii geroase. "Moşu, marş, Moşu...", urlă speriat copilul şi instinctiv intinse Sorcova inainte pentru a se apăra. Dar Moşu păru că nu-i mai recunoaşte glasul şi, ca un străjer care ţine să-şi facă datoria pănă la capăt, haţ!, il apucă de Sorcovă şi incepu să o sfăşie nervos, scuturănd din cap. Copilul ii dădu drumul din mănă şi, cu braţele ridicate spre cerul miracolelor, incepu să bată din picioare deznădăjduit. Intr-o clipită, Sorcova era ferfeniţă. Terfelită in zăpada amestecată cu noroi, era ca un steag ce căzuse eroic in măinile duşmanului. Luănd un băţ in mănă, ţaţa Floarea ieşi vijelios alungănd cu sudalme căinele: "Marş, potaie! Acuâ ţi-ai găsit să fii grozav?". Cu lacrimi in ochi, copilul privea incremenit cum Moşu o ia la sănătoasa cu Sorcova in gură. "Vasilică, mamă, ia la tuşa 50.000 de lei, să-ţi iei alta nouă, şi-o să ne sorcoveşti tu la anuâ." Vasilică strănse banii in mănă şi păşi indărăt cu mers şovăitor ca la ieşirea cu icoana din biserică. Două şiruri de lacrimi ii brăzdau obrajii impurpuraţi de ger. Se sfărşise sorcovitul. Banii din palmă parcă ii ardeau carnea. Meschină plată pentru toate nopţile lui de priveghi cu versurile Sorcovei repetate in minte. Cocoşat se indreptă spre casă. De pe uliţi, zglobii, glasuri mici se ridicau in zorii luminaţi: "Tare ca piatra/ Iute ca săgeata...". Moale, cu mişcări de melc, deschise uşa tindei. Pănă la noul sorcovit urma să treacă prin veşnicia unui an intreg.
