O bucurie care te innebuneste

Jurnalul National: Este toamna anotimpul dumneavoastra preferat?

Nicu Alifantis: Nu as putea spune despre toamna ca este anotimpul meu preferat. Fiecare anotimp are o frumusete a lui, un ceva anume care sa te zgandare acolo in suflet si care te face sa te simti bine. Recunosc, pentru mine toamna este un soi de bilant al anului care a trecut.

Anotimpul cel mai frumos colorat

Nu vi se pare ca melodiile dvs. cele mai multe au o "emotie de toamna"?

In general, muzica mea este o muzica de semineuri, de stat in casa si de ascultat daca ploua, daca ninge, daca bate vantul. Daca ai o anumita stare, stai si asculti baladutele lui Alifantis. Nu este nimic premeditat. Intamplarea a facut sa fie cateva cantece de toamna, intamplarea a facut sa fie cateva cantece de iarna, vezi Decembre, care este stampila ce mi s-a pus pe frunte. Asta nu inseamna ca decembrie este luna mea preferata, ca iarna este anotimpul meu preferat sau ca toamna iti da o emotie de toamna. Probabil a fost o anume stare de spirit pe care am avut-o cand am scris cantecele acestea. Dumnezeu stie! Povestea acestui cantec "Emotie de toamna" este mai veche. El a fost scris pentru o muzica de teatru, "Rugaciune pentru un disk jokey", montat la Teatrul de la Galati de Nicolae Scarlat. El mi-a dat poezia pentru a sublinia ceva din spectacolul respectiv si asa s-a nascut acest cantec. El a stat o vreme ca si coloana sonora de teatru, dupa care eu mi-am amintit de el si am zis ca merita sa fie aruncat pe piata. In 1984 a aparut pe albumul meu "Fara titlu". Dintre toate anotimpurile, cel mai frumos colorat, cel mai bine picturat este toamna. Datorita teatrului umblu foarte mult si nicaieri si nicicand nu este mai frumos peisajul decat toamna. Este o bucurie de culori care te innebuneste si te face sa stai cu ochii in zare, sa te uiti la paduri si dealuri, munti. Este absolut fascinant peisajul.

Nichita, atat de civil

Va simtiti legat de Nichita mai mult decat de alti poeti?

Da, de el sunt poate un pic mai mult decat de ceilalti. Am si aici poeti pe care ii citesc cu placere, poeti pe care am facut multe cantece, care imi sunt dragi. Leonid Imov este unul dintre ei. Chiar am de gand sa scot un album integral Leonid Imov. Este fascinant si m-a marcat foarte tare, l-am cunoscut bine. Ca si pe Nichita. Am avut o relatie buna cu acesti poeti, pentru ca am descoperit in ei si niste oameni nemaipomeniti. Eu am avut marea sansa de a-i cunoaste pe Imov si pe Nichita. Nichita era cu totul si cu totul deosebit ca om. Era firesc, era uman, era normal si te mirai de unde poate sa tasneasca atata poezie de la un om atat de civil.

Ati fost vreodata la mare toamna?

Am fost la mare toamna de mai multe ori. Am prins chiar finalul de toamna, inceput de iarna, am facut chiar si un revelion la mare. Imi place mult cand nu este atat de populata, cand nu este sezon. Starea pe care ti-o da marea cand esti doar tu cu ea este cu totul si cu totul minunata.

Ati facut dragoste vreodata prin mansarde, cand afara ploua infernal?

Da. Am fost prin mansarde. Am avut o tinerete destul de tumultuoasa. M-am potolit si m-am facut om asezat si normal la batranete. Pe sotia mea o cheama Anca si am doua fetite, Maria si Natasa. Toate intalnirile mele cu oameni, cu femei, cu poeti, cu scriitori, cu artisti de toate genurile au fost intalniri care si-au capatat un loc in caseta pe care o am eu undeva in sufletul meu si fiecare are bucatica lui acolo. Toamna are o anume luminozitate, liniste si bucurie de a privi in urma, de a pastra amintirile ce iti fac placere.

INTALNIRI
"Am avut o tinerete destul de tumultuoasa. Toate intalnirile mele cu oameni, cu femei, cu poeti, cu scriitori, cu artisti de toate genurile au fost intalniri care si-au capatat un loc in caseta pe care o am eu undeva in sufletul meu si fiecare are bucatica lui acolo" - Nicu Alifantis, despre viata

CANTECE
"Intamplarea a facut sa fie cateva cantece de toamna, intamplarea a facut sa fie cateva cantece de iarna, vezi Decembre, care este stampila ce mi s-a pus pe frunte. Asta nu inseamna ca iarna este anotimpul meu preferat sau ca toamna iti da o emotie de toamna" - Nicu Alifantis, despre cantecele sale

Dulci-amarele amurguri ale eternelor sfarsituri

Vara a plecat dupa ce ai lasat-o sa-si faca de cap, sa se joace un strop de fericire, sa te descoasa pana aproape ca te-ai dezvaluit in fata ei pe de-a intregul. Dar nu poti s-o urasti si nici s-o condamni ca te-a facut sa visezi, ca doar tu ai chemat-o sa te invaluie cu iluzii. Aproape ii uitasei parfumul la inceput de anotimp, dar a fost de ajuns sa te lasi amagit de atingerea unui val sau fiorul unei ploi calde, ca s-o simti poate mai frumoasa ca niciodata. A plecat parca pentru totdeauna si a lasat in urma ei culori haituite de melancolie. Poate pentru ca n-ai stiut cum sa te bucuri mai mult de prezenta ei, n-ai stiut cum sa faci sa nu lasi intamplarile ei sa te cuprinda cu totul, ca sa nu te doara atunci cand pleaca. Parea atunci mai frumoasa ca niciodata, mai intensa ca niciodata si n-ai vrut s-o lasi sa treaca pe langa tine ca o banala intamplare a naturii. Iar disperarea cu care te-ai avantat in bratele ei a fost, poate, de teama ca alta vara n-o sa fie niciodata la fel.

Si-atunci, cand parea mai frumoasa, mai stralucitoare ca oricand, a inceput sa topeasca totul in jur, intamplarile frumoase, urate, pe tine cu totul si, pana la urma, visele. Visele acelea nascute din dulci-amarele amurguri. Pana sa uiti ca ai trait-o vreodata. Te-a abandonat apoi in bratele unui anotimp asezat, strain de nisipurile fierbinti ale verii, cu alte curcubee inainte, asa cum trebuie sa fie la sfarsit de vara. Incet, incet ajungi sa le iubesti candoarea si sa le pretuiesti asa cum ai uitat sa o faci ani la rand, le primesti acum bucuros in schimbul valtorilor de vara. Pana cand n-ai mai vrea sa vina vara niciodata, sa nu-i mai simti vreodata magia, de teama sa n-o pierzi din nou.

Am putea crede ca ploaia de inceput de toamna a nascut nostalgia poeziei, ordonand cuvintele in sensuri si legaturi tainice. Intre un sfarsit si un inceput de anotimp, poeta si eseista Irina Mavrodin ne-a purtat printre amintiri.

Cu suvitele de par lungi si ude cazute pe fata...

"Sentimentul pe care mi-l da intotdeauna ploaia, nu orice ploaie, ci ploaia de toamna, ca ma aflu intr-o lume in care sunt in siguranta, e atat de puternic, incat ma poseda cu totul, pana la exaltare", spune Irina Mavrodin.

"Ploua asa cum ploua in copilaria mea, cand, in luna septembrie, eram inca la vie, intr-un sat langa Panciu, la strabunicii mei, si cand cea mai mare fericire a mea era sa ma plimb prin ploaie. Eram o fiica a ploii, cu suvitele de par lungi si ude cazute pe fata, respirand cu lacomie mirosul de praf amestecat cu apa care se ridica puternic de sub talpile mele, o data cu cel care ma asalta jur-imprejur, de iarba, de frunza, de scoarta de copac. «Astazi, chiar de m-as intoarce,/A-ntelege nu mai pot...», spune poetul. Oare eu am fost aceea? (Oare noi am fost aceia?, as adauga indata.)"

Sa iubesti, sa rabzi si sa speri

"O relatie buna cu ploaia o ai cand in tine este inscris un rost al firii, cand crezi cu toata fiinta ta in bunul mers al fenomenelor naturale, chiar si atunci cand sunt brutale, excesive. De fapt, si in relatia cu ploaia, trebuie - ca si in relatia cu orice altceva - sa iubesti, sa rabzi si sa speri.

Acum multi, multi, o, cat de multi ani, ieseam pe ploaie in via strabunicilor mei de la Satu-Nou, fugeam cu picioarele goale prin iarba de pe hat, rupeam, in goana, un strugure dintr-un butuc, ii zdrobeam boabele dulci si zemoase intre dinti in timp ce alergam spre garla din fundul viei. La oarecare departare, se auzea si vuietului raului Susita, tinta mea de fapt. Ma asezam pe mal si, abandonandu-ma cu totul ploii, priveam ca hipnotizata, golita de orice gand, la valurile inspumate si noroioase. Traiam o stare cosmica, de unire deplina cu natura, fara sa stiu ca o traiesc, si asta era bine, caci unirea adevarata nu se poate trai in starea de dedublare a celui care stie ca este unit", incheie poeta. (Carmen Dragomir)