Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Viaţa lui a stat sub semnul focului, scăpând ca prin urechile acului de un incendiu, iar un fulger i-a căzut la picioare... Un regizor care arde, un om care este Om şi care adoră meseria de dascăl.
Viaţa lui a stat sub semnul focului, scăpând ca prin urechile acului de un incendiu, iar un fulger i-a căzut la picioare... Un regizor care arde, un om care este Om şi care adoră meseria de dascăl.
Din clipele de lumină de dinainte de tăcere s-a înfiripat un nume... Alexa Visarion. “Am vrut să mă fac inginer silvic, apoi «profesor de poezie»... Mi-am dorit să fiu actor, dar graseiam, aşa că am renunţat. După un an de Drept, am intrat la Regie de teatru... Eram tânăr, aveam 19 ani, viaţa mea se lovea de o nouă realitate. Mă simteam străin, stingher... Apoi, au venit doi copii, o familie... Am intrat ultimul, am terminat primul, am luat bursă de merit...” Aşa notează în cartea sa “Cortina de cuvinte” regizorul Alexa Visarion. “Pentru că mă luau în armată, m-am înscris la Drept. Eram într-o situaţie destul de dificilă. Tatăl meu, fost director general al căilor ferate, ministru în guvernul din 1946, era deţinut politic. Eu m-am născut când tata era arestat... I-a dat voie la şapte ani acasă. Apoi l-au arestat din nou pe motiv că folosise permise CFR, iar pe actele pe care le-a primit era pusă şi puşcăria la vechime. Ne-au luat tot din casă: pat, butelie, aragaz. În situaţia dată eu eram singurul sprijin al familiei (mai am o soră cu şapte ani mai mică). Mama făcuse un cancer, tata era în anchetă şi tot căutau să-i descopere vinovăţia, dar nu găseau martorii necesari. Am intrat la Drept, am făcut un semestru. Între timp am cunoscut-o pe nevasta mea, care este aceeaşi şi astăzi, avem 42 de ani de căsnicie. Eu am împlinit 20 de ani în septembrie şi Felix Alexa s-a născut în noiembrie, acelaşi an. Cristian s-a născut un an mai târziu”, continuă firul poveştii cunoscutul regizor.
Citește pe Antena3.ro
Rugăciunea. “Am dat examen de admitere la regie de teatru, comisia era mai răbdătoare. Ultimul dintre cei cinci eram eu. Mi se părea o minune. Cu o noapte înainte, eu fiind credincios, m-am rugat pentru starea asta extraordinară tensionată, pentru familia mea. Mi s-a transmis în vis că o să intru. Aşa a fost. Am intrat ultimul şi am terminat primul. M-am împrietenit cu Penciulescu, cu toate că era profesorul meu. Am călătorit mult, am întâlnit personalităţi, am simţit pulsuri diferite. M-a ajutat Dumnezeu, am avut noroc, mi-a dat puterea să văd şi unde greşesc, ceea ce este mare lucru.
Creaţia mare, creaţia importantă, eu nu am atins-o încă, dar sunt în căutarea ei. Este reacţia care în timp ce este personală este anonimă. A contat faptul că nu am intrat în meserie uşor, ci cu chinuri... A contat întâlnirea cu Penciulescu care m-a ajutat să respect această meserie. M-a învăţat ce înseamnă demnitate. Ne-a învăţat pe toţi arta de a fi om...”
Vitalitate. “Întâlnirile au fost importante în viaţa mea... Au fost câteva praguri importante pe care le-am trecut. Am plecat foarte repede în străinătate şi eu, şi scenograful Vittorio Holtier. Am văzut dintr-o dată alt tip de relaţii umane, alt tip de teatru, altă stradă, alte culori. Era altă lume. Eram tânăr, eram puternic, puteam să prind repede. Eram viu, alert, necazurile mă fortificaseră într-un fel şi îmi dădeau un ritm, o energie, care era conţinută în viaţa mea. Avea substanţă, nu era o energie care se risipea.
Am lucrat cu actori care au format o echipă: Florin Zamfirescu, Dorina Lazăr, Corneliu Dumitraş, Radu Panamarenco. Apoi, imediat am avut şansa să lucrez cu George Constantin, la «Nottara». L-am iubit, l-am adorat, l-am divinizat. Ne-am împrietenit, am scris pentru el, eram fericit la fiecare întâlnire pe care o aveam. L-am întâlnit tot prin filiera Penciulescu.... I-am cunoscut pe Rebengiuc, pe Vali Seciu. Contează aceste întâlniri, care au venit când trebuia. Scenografi, ca Daniela Codarcea. Am plecat să lucrez în străinătate. Am câştigat prima bursă Fullbright şi am fost în America. Am văzut America, acolo am stat, a fost un nou impuls, care a susţinut frenezia mea. Viaţa a fost foarte alertă şi în acelaşi timp intensă. Am trăit într-un anumit tip de densitate care m-a şi format. M-a şi uzat probabil. Am avut şansă, că fără şansă nu se poate... Am avut un prieten pe care îl am şi acum, care împreună cu Penciulescu a însemnat foarte mult pentru susţinerea mea lăuntrică, dar cu care am fost într-un dialog permanent, George Banu. Aveam discuţii care trăiau într-o ţesătură de sensuri, erau simple şi bogate în acelaşi timp. (...) Până acum, când am făcut 60 de ani, viaţa a fost o goană cu opriri importante pentru a respira şi pentru a reîncărca energiile lăuntrice. Trăiesc într-o suspendare între vitalitate şi tristeţe, sunt un om care din căderi capătă o forţă nouă, am trecut prin foarte multe lucruri legate de boală, de duşmănie, de frică, multă frică, dar de fiecare dată am ieşit la liman şi am ieşit cu un anumit tip de prospeţime. Nu am urât pe nimeni niciodată, mi-e frică să urăsc, mi-e ruşine. Tatăl meu, ieşind din puşcărie, îmi spunea înainte de a muri, la 67 de ani: «Nu trebuie să urăşti, trebuie să trăieşti altfel».”
Încrâncenare. “Nu am fost un tip comod, nu accept multe lucruri, greşesc de multe ori, dar mă bucur şi trăiesc cu un anumit tip de împlinire când relaţiile sunt curate, între colegi, relaţiile mele cu studenţii, îmi place să fiu profesor, mă bucur că am aceste întâlniri. Mă simt cât de poate de folositor. A contat mult că am stat într-un oraş mustind de sevă eminesciană, un oraş pe ale cărui străzi trecuseră Iorga, Luchian, Enescu: Botoşani. Sunt un om care a muncit foarte mult pentru ce a făcut, există un anumit tip de încrâncenare înăuntrul meu. Talentul meu e că înţeleg, că pot discerne, iar fantezia se supune unui anumit tip de rigoare a gândirii... Nu sunt expansiv în creativitate, ci încerc pe cât e posibil să fiu profund şi să pătrund... Sunt atras de descoperire, de încercare, de experienţă, într-o zonă în care lucrurile capătă iluminare. Toate acestea se susţin printr-o obsesie a morţii. Am fost obsedat de moarte tot timpul. Nu în sensul întunecat. Moartea ca existenţă permanentă... Orice lucru pe care îl fac stă sub semnul acestei implacabile existenţe care este Moartea, care mă face să vreau ca fiecare clipă, dacă este ultima, să aibă puterea de a exista, de a fi, să nu o ratez. Mi-e frică de ratare, în raport cu trecerea. Sunt obsedat de faptul că avem o obligaţie faţă de noi înşine, că fiecare clipă fiind ameninţată de intrarea în neant trebuie să o iei în serios şi să-i dai atât cât ai înăuntrul tău lumină. Clipa din viaţa ta trebuie să aibă lumină pentru mai târziu.”
Un caiet de regie excepţional
“Am avut norocul ca din anul II să vină ca profesor Radu Penciulescu”, îşi aminteşte Alexa Visarion. “Ţinea mult la concept, la gând şi ţin minte că ne-a spus să facem un caiet de regie pentru «Richard al III-lea». Eu stăteam undeva pe la Hala Traian, nu aveam nici un statut, mama era vai de ea, la Botoşani, sora mea era elevă de liceu, nu aveam bani, nu aveam nimic. Undeva într-o casă care există şi azi, am şi filmat-o în «Înghiţitorul de săbii», cu igrasie, stăteam cu doi copii. Mă duceam să iau carne, mă trezeam la 4 dimineaţa, la 5 se deschidea Hala Traian, luam, veneam acasă şi scriam, cu un palton pe mine, lângă un godin, caietul de regie la «Richard al III-lea». I l-am dus lui Penciulescu. Mă gândeam că o să mă dea afară. Penciulescu era un profesor care avea şi carismă, şi autoritate. Mi s-a spus de unul dintre cei din comisie: «Dumneata ştii ce ai scris în caietul acela?». «Da», am zis eu. «Pentru aceste lucruri se dă afară din şcoală.» Era şi situaţia altfel, tata era condamnat... M-a speriat foarte tare. Am intrat în comisie. Eu eram în lumină, ei în întuneric, aşa în semiobscuritate. A luat caietul de regie Radu Penciulescu şi a spus: «De mulţi ani încerc să desluşesc nişte idei, să le pun cap la cap. Nu am reuşit, dar studentul aici de faţă a făcut un caiet de regie excepţional». Eu o dată m-am uitat la comisie altfel. Penciulescu a închis discuţia despre problemele pe care le-ar fi creat gândurile mele şi a spus că sunt foarte bun. Mi-a dat 7. Mi-a spus să ne întâlnim într-o după-amiază să îi spun cum vreau să fac spectacolul... Ne-am întâlnit la IATC, i-am zis: «Acolo e o punte, în spate este o altă punte în care se adună populaţia, puntea regilor»... Atunci abia mi-a spus: «Ai să ajungi regizor. De asta ţi-am dat 7. Credeam că eşti un critic. Că nu vizualizezi».”
