O suta de ani pribeag in „Padurea spanzuratilor"

La 16 ani era capul unei familii de 12 suflete, dupa moartea tatalui sau. La 20, strabatuse fronturile primului razboi mondial. La 45 de ani rasuflase usurat dupa ce scapase din cea de-a doua mare urgie. Dar isi ingropase cinci din cei unspe copii. N-a banuit niciodata ca timpul, care l-a rasfatat cu necontenita vecinatate a mortii, avea sa fie generos pana la capat: la 106 ani, in fiecare dimineata, se mira ca soarele mai rasare o data peste el. Abia spre batranete a aflat ca trecuse, anonim, printr-una dintre cele mai tulburatoare istorii din literatura romana.

O drama cu totul aparte a impartit in doua viata lui Andrei Antal, taran din Ghimes-Faget. In plin razboi l-a cunoscut Emil Rebreanu - fratele scriitorului Liviu Rebreanu - si i-a fost martor atat la povestea de dragoste pe care acesta o traia in satul de pe linia frontului, cat si la cumplita sa moarte in streang. Lucrurile s-au petrecut intr-o noapte de mai a anului 1917. Dar Antal nu banuia atunci ca aceasta era una dintre grozaviile pe care veacul, capricios, avea sa i-o aduca toata viata inaintea ochilor, dupa ce o va fi transformat in legenda. Asta pentru ca, trei ani mai tarziu, Liviu Rebreanu avea sa reconstituie ultimele luni de viata ale fratelui sau si sa mute toata povestea intr-o carte, „Padurea spanzuratilor". Anii treceau, Antal imbatranea si ramanea singurul garant al acestei legende: istorici literari, critici si chiar cei care au turnat filmul i-au cerut mereu relatii, scurmand in amintirile sale despre Emil Rebreanu, devenit personajul Apostol Bologa.

Personaje

Antal n-a citit cartea, n-a vazut filmul. I s-a povestit insa cum curg lucrurile acolo, in imaginatia altora, iar el le-a confruntat mereu cu „varianta sa". L-a cunoscut pe Rebreanu in casa lui Gergely Laszlo, primarul din Ghimes, amandoi facand curte fiicelor acestuia. Caci Ilona, eroina din roman, a existat aievea si a fost sora Mariei Laszlo, cea care avea sa devina, la sfarsitul razboiului, sotia lui Antal.

Cartea, o poveste de razboi: Apostol Bologa, un roman transilvanean inrolat in armata imperiala, e trimis sa lupte impotriva romanilor. In satul de pe linia frontului se indragosteste de o localnica, Ilona Vidor, careia ii promite ca o va lua cu el la sfarsitul razboiului. Nu mai apuca: este prins in momentul in care incearca sa treaca frontul la romani, judecat sumar si spanzurat. Faptele se petrec in Ghimes, satul de bastina al lui Antal. Asta e cartea. Iar faptele trebuie sa se fi petrecut la fel si in realitate, de vreme ce Antal, martor al intamplarilor, confirma intriga intregii drame. Doar ca vede lucrurile ceva mai simplu.

Oameni vii

In august 1916, Andrei Antal era incorporat in armata imparatului si trimis pe frontul din Italia. A urmat transferul in Galitia, iar in noiembrie a fost ranit la un picior. Trimis acasa sa se refaca, l-a cunoscut, in seara de Craciun, in casa primarului din Ghimes, pe sublocotenentul Emil Rebreanu, singurul roman din acel punct de front antiromanesc. Putini erau satenii care stiau de legatura acestuia cu fiica primarului. Cum se cunoscusera?

Pentru Antal e limpede: „El era soldat. Iar daca soldatul nu cauta, nu gaseste si nu are - zambeste mosneagul. Ce sa zici: era tanar, bine facut, frumos… Ea tanara, frumoasa, singura… era razboi…".

Rebreanu, care se ocupa de aprovizionarea cu hrana a liniilor de lupta, se ingrijea ca din casa iubitei sale sa nu lipseasca nimic. Si nu doar de acolo. Era pretuit in sat pentru ca ajuta pe toata lumea si era chiar compatimit: toti stiau ca e roman, ca e pus sa lupte impotriva romanilor si stiau ce-i in inima lui.

Antal da ca sigur faptul ca Rebreanu mai incercase de doua ori sa dezerteze, ca fusese prins si iertat. La a treia incercare insa au fost gasite asupra sa harti de lupta. Disparuse doua zile. A aparut a treia zi, incadrat intre baionetele catorva soldati. Cu hainele rupte, neras, istovit, a fost inchis sub paza in casa unui taran. Judecata sumara, ca in razboi. Satul s-a cutremurat cand a auzit de condamnare. In ciuda celor scrise in roman, nu mai fusese spanzurat nimeni, iar oamenii l-au plans ca pe unul de-al lor. Cui ii pasa de tradare, dezertare? Era razboi, lumea era valmasita, lor le parea rau de tanarul generos, de anii lui putini. L-au spanzurat in noaptea de 10 spre 11 mai 1917, la lumina tortelor, iar singurii civili care au vazut au fost taranii din satul invecinat, care au privit de la distanta, de pe un deal. Antal spune ca si executia a fost mult mai simpla decat o prezinta filmul. „L-au spanzurat cu garda militara, ca era militar, dar se grabeau. Au curatat la repezeala un copac, l-au spanzurat de-o creanga si l-au inmormantat la radacina." Batranul da ca sigur detaliul ca Ilona a fost singura careia i s-a permis sa-l viziteze in cele cateva zile cat a stat inchis. Dar femeia a refuzat mereu sa povesteasca ce si-au spus si cum s-au despartit.

Intre Rebreanu si Bologa

In primavara lui 1917, Antal s-a intors pe front. Spanzurarea lui Rebreanu parea sa fie doar unul dintre evenimentele sangeroase ale unui razboi, in care viata si inima oamenilor nu mai insemnau mare lucru. In 1920 insa, Liviu Rebreanu a venit la Ghimes sa afle cum a murit fratele sau si sa-l gaseasca. Au sapat la radacina copacului, l-au dezgropat si l-au inmormantat 50 de metri mai departe, peste paraul Sant, care fusese granita dintre Imperiu si regat. Asta fusese ultima dorinta a lui Emil. Apoi a fost scrisa cartea, iar Antal s-a trezit, alaturi de Ilona, prins intre doua istorii. Multi ani, cumnata lui a fost in centrul atentiei biografilor lui Rebreanu, iar viata ei aventuroasa (a avut trei casnicii) i-a facut pe multi sa-i puna la indoiala o relatie sentimentala serioasa cu Emil. Au urmat apoi criticii, istoricii, producatorii de filme, curiosii - in cautare de marturii, documente, poze. In anii ’70 l-a gazduit si ajutat in documentare si pe scriitorul japonez Sumiya Haruya, care a tradus in japoneza „Padurea spanzuratilor". O carte pe care Antal nu-a citit-o niciodata. De ce sa o fi citit, daca pentru el lucrurile au stat omenesc de simplu: „Erau frumosi… erau tineri… era razboi…".

Asa vede si astazi drama lui Emil Rebreanu, pe care l-a cunoscut, flacau fiind, in casa primarului din Ghimes, in seara calda de Craciun a cumplitului an 1916.

---

A vazut moartea cu ochii de trei ori

Daca mosneagul nu s-ar opri din cand in cand din povestit - urmarind cu ochii amanunte doar de el vazute, ale vreunei intamplari care se agata ca o scama de memoria sa - viata lui Andrei Antal ar putea fi masurata lapidar in necazuri.

La 16 ani a ramas orfan. A devenit peste noapte barbatul unei case cu zece copii. A venit apoi razboiul. Primul. A fost inrolat si ranit de doua ori. Dupa razboi s-a insurat. Primii cinci copii au murit, i-au ramas sase. A lucrat ca tapinar, apoi la o fabrica de cherestea, apoi casier la primarie, apoi din nou la cherestea. A venit cel de-al doilea razboi. Incorporat, dupa Diktatul de la Viena, tot in armata maghiara. A scapat teafar inca o data. Au venit comunistii: „Ce sa-i faci, eram obisnuit cu vremurile grele. Mereu au fost vremuri grele". Lovitura cea mare a primit-o in 1963. Fiica sa cea mica a murit in cladirea teatrului din Tg. Mures, unde era corista. Avea 23 de ani. O scurgere de gaze, care a surprins-o alaturi de prietenul ei. Antal s-a dus la Tg. Mures, si-a recuperat copila si a ingropat-o in sat. Parea sinucidere. Antal a fost singurul care a aflat cum au stat lucrurile, a poruncit ca nimeni din familie sa nu mai vorbeasca despre asta.

Lasand la o parte razboaiele a vazut moartea de trei ori. Prima data, la varsta de 18 ani, cand, aplecandu-se dupa topor, a auzit vajaindu-i deasupra capului un bustean zburat din gater. A doua oara, la sfarsitul celui de-al doilea razboi, cand l-au luat de acasa ca sa-l impuste, pentru ca fusese inrolat la unguri. L-au salvat niste sateni pe care-i ajutase. In fine, dupa ce, in 1958 a iesit la pensie, un ulcer i-a gaurit stomacul. A vomat sange, doctorii l-au trimis acasa, considerandu-l de nesalvat. Isi cumparase haine de inmormantare, vinul si toate cele necesare. Nu-i mai trebuia nimic, dieta a venit de la sine. Nici azi nu-si explica cum s-a vindecat. Cand, dupa un an, si-a dat seama ca, tot ciocnind in sanatatea lui, feciorii i-au baut vinul de inmormantare, a stiut ca scapase. Dar n-a mai pus de-atunci in gura nici bautura, nici tutun. Fumase 38 de ani.

A omorat vreodata un om fata in fata, in cele doua razboaie? Nu. El crede ca nu. Tragea si el ca toata lumea inainte, de unde veneau cei cu vestoanele de alta culoare, dar n-a vazut niciodata sa fi cazut vreunul din impuscatura sa. De altfel, asta si crede ca e secretul celor 106 ani: „Sa fii mereu echilibrat, sa nu te enervezi si sa n-ai dusmani. Eu n-am inteles niciodata ce-i aia «dusman de moarte»".

Epilog

Sunt exact 106 ani pe care acest taran i-a purtat la limita dintre realitatea pe care a trait-o si cea a unei carti. In ziua cand ochii lui Andrei Antal se vor inchide, ei vor stinge ultima imagine de om viu - iubitor, generos, sovaielnic, disperat - a lui Emil Rebreanu, lasand sa umble singur prin lume doar un personaj: Apostol Bologa. Spre triumful discret, dar irevocabil al literaturii asupra realitatii.

---

CV

Antal Andras

Data nasterii: 31 octombrie 1998

Locul nasterii: comuna Ghimes, sat Faget, judetul Bacau

106 ani

In 1916 a fost incorporat in armata austro-ungara si a facut fronturile din Italia si Galitia. S-a casatorit in 1922. A avut 11 copii, dintre care doar 6 au ajuns la adolescenta. Are 8 nepoti si 15 stranepoti. A iesit la pensie in 1958, dupa ce a lucrat in domeniul forestier. S-a lasat de tutun in urma cu 55 de ani. Fumase vreme de 38. Cele mai mari necazuri: moartea fiicei sale, in varsta de 23 de ani, si divortul celui mai mare fiu al sau. Cea mai mare bucurie: nu stie; bucuriile pe care le are orice om care-si vede de treaba. Momentul providential: „Atunci m-a tinut Dumnezeu de mana" - la sfarsitul celui de-al doilea razboi fusese ridicat de acasa si dus sa fie impuscat, pentru ca fusese incorporat in armata maghiara. Dupa o ora nu-i venea sa creada ca e liber. Momentul in care a fost cel mai derutat: la moartea sotiei, in 1983. Era convins ca o va urma in cel mult un an.

---

CONTINUARE: 100 de ani de tristete