Odă lavandei

A venit din nou vremea lavandei, in Proventa. (Provence! – cum spun francezii, desi eu prefer forma de mult romanizata.) Din inaltul Alpilor Maritimi pana in largul marii, pe insula calugarilor, St. Honorat (cea care, dinaintea Cannesului, se "se piteste" dupa "sora" ei indelung incercata, Insula Sfintei Margareta), trecand prin zecile de piete din targuri si targusoare, levantica-si imprastie intensa ei aroma. Cand privesti randurile aliniate soldateste ale lavandei prin parcurile Nisei ori delimitand gradinile de zarzavaturi de plantatiile de maslini si lamai la Menton, ori pe culmile ce urca mai sus de Grasse (cetatea-mama a parfumurilor), le admiri, fara sa-ti imaginezi macar ca se munceste la un petic de levantica tot atat de mult ca la… un strat de tomate: rarit, plivit si toate celelalte eforturi care fac parte din rutina gradinarului…

De vreo trei-patru saptamani insa, cam de pe la Sanziene, lavanda a inflorit, intai timid, apoi vibrant, si azi te copleseste. Culoarea moale, tandra, din iunie, de un albastru deschis ca al ochilor de copil, s-a intensificat spre violet, si-acum arde peste munti. O data cu adancirea culorii, si parfumul ei a devenit mai plin, mai rotund. Mai romantic… desi cred ca plimbarea de seara, intr-un sat provensal, in parfum de lavanda, e deja un cliseu al vacantelor pe Coasta de Azur (si asta inca de acum un secol si mai bine, de pe cand amfitrion, in mai multe hoteluri din Nisa (rand pe rand), era un roman, Henri Negresco, acelasi care cu exact o suta de ani in urma grabea sa incheie constructia ultimului palat-hotel din Belle Epoque. "Negresco".

Cam tot pe-atunci, lavanda era una dintre cele 44 de ierburi mediteraneene pe care calugarii de la St. Honorat le puneau in lichiorul-medicament a carui reteta numai ei o cunosteau. Un fel de varianta sudica a bitterului suedez, acest digestiv calugaresc din Mediterana, pe care si azi il fac monahii din insula. O insula celebra, deopotriva, pentru al sau limoncello si pentru vinul preparat in pivnitele vechi de sute de ani… Dar cine mai stie azi ca, numai cu o jumatate de secol in urma, pe cand calugarii din insula incepusera a imbatrani si prea putini tineri isi mai aflau vocatia acolo, de la Avignon a venit vorba sa se taie viile. Nu, nu era nici un fel de reflex… tarziu zamolxian. Nici n-ar fi avut cum. Doar ca garbovii calugari nu mai puteau munci la vie. In locul butucilor de vita s-a plantat lavanda. Castigul era mai mic pentru manastire, dar munca mai usoara si viata (vara) mai plina de parfum. Azi, din intinsele gradini cu levantica de pe insula monahilor au mai ramas cateva straturi pline de culoare; si vite noi si-au implantat radacinile in pamantul rosu. Faima vinului de St. Honorat a crescut si-a ajuns, cred, aproape la fel de mare ca si cea a lavandei din intreaga Proventa.