Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
10 august 2011. Telefonul lui Radu Tulic din Slivilesti Gorj suna insistent. Barbatul e la serviciu, la cariera Jilt, aflata la 40 de kilometri departare de Targu Jiu. Chipul i se insenineaza cand vede palpaind pe ecranul telefonului mobil numele Ralucai, fata lui de 17 ani. In urma cu doi ani, familia Tulic a ramas fara baiatul cel mare care a murit inecat. De-atunci, Raluca a devenit centrul universului pentru parinti. Fata isi suna tatal din spital, de la Targu Jiu, unde s-a internat pentru a rezolva problemele cu polipii si amigdalele.
Din cauza lor, nu putea sa respire cum trebuie. Domnul Radu o stie curajoasa pe Raluca, desi fetei nu-i plac injectiile si mirosul de spital, asa ca-i raspunde vesel: 'Alo, ce faci, tati?' La telefon insa nu e Raluca, e o voce necunoscuta. 'Buna ziua. Sunt colega de salon a fetei dumneavoastra. Veniti repede la spital ca Ralucai i s-a facut o injectie si ii e tare rau. E la Reanimare...' Cuvintele mitraliaza in diferite forme aceleasi informatii cu care domnul Tulic nu stie ce sa faca. Dupa jumatate de ora, barbatul primeste din nou telefon si aceeasi voce ii spune, cum se pricepe mai bine,'Raluca a murit!'.
Cat i-a luat sa ajunga din Matasari la Targu Jiu, barbatul a tot sperat. Daca nu l-a sunat un doctor, poate nu e asa... Poate ca sotia ar fi fost anuntata de la spital daca se intampla ceva grav. Dupa cateva ore, cand Radu Tulic a vazut cu ochii lui ca fata e moarta, a cerut socoteala doctorilor pentru modul in care a aflat vestea ce i-a rasturnat lumea. De ce nu i-au zis macar sa vina la Targu Jiu cand starea Ralucai s-a agravatA De ce a aflat de la o straina de moartea fetitei lui? 'Nu aveam ce sa va spunem. Ce poti sa-i spui unui om care aduce un copil sanatos in spital si il ia mort? Ce poti sa-i spui pana cand nu ai niste confirmari? Nu ai ce sa spui! N-aveam ce sa va spunem decat condoleante', a raspuns reprosurilor parintelui medicul primar ORL Gheorghe Stanciu. Din acest punct, parintii n-au mai crezut nimic din ce le-au zis medicii. Au aflat ca starea fetei s-a inrautatit dupa o injectie cu ampicilina. Ca doctorii au incercat sa o resusciteze, dar in zadar.
Dupa necropsie, li s-a spus ca fiica lor a murit de frica. Infarct. Si ca mai suferea si de pancreatita hemoragica, desi analizele facute in urma cu cateva luni la alt spital n-au indicat vreo afectiune. Faptul ca Raluca nu a fost suficient investigata, ca nu a fost testata la antibiotic, ca la Targu Jiu nu exista echipament de resuscitare cardio-pulmonara, iar defibrilatorul e stricat au devenit vinovatii secundare. 'Nu stiu ce mi-ar mai putea aduce liniste din clipa in care am auzit ca fata mea a murit', spune tatal Ralucai. Apoi tace mult ca sa-si inghita suspinele.
Pe patul de spital, poetul Stefan Augustin Doinas i-a spus medicului care-l ingrijea ca, daca va fi sa moara, sa-i anunte sotia la orice ora din zi sau din noapte. Intr-o noapte de mai a anului 2002, doctorul a sunat la casa de pe bulevardul I.C. Bratianu din capitala si a dat vestea: in urma unui infarct, poetul in varsta de 80 de ani a murit. Cateva ore mai tarziu, menajera familiei a gasit-o pe Irinel Liciu, fosta mare balerina, fara suflare pe pat. Luase un pumn de somnifere, neputand suporta ideea despartirii de sotul ei, alaturi de care a stat timp de 42 de ani. La scurt timp, medicul care i-a dat femeii vestea mortii poetului si-a dat demisia si a plecat din tara. 'Sigur ca, privind obiectiv, hotararea lui Irinel Liciu fusese mai de mult luata, dar doctorul a suferit un soc. Nu te poti impaca usor cu un astfel de gand', marturiseste sefa sectiei de terapie Intensiva de la Spitalul Universitar din Bucuresti, dr. Elena Copaciu.
Doctorul e in prima linie a celor care anunta moartea unui om si de el depinde linistea celor ramasi. Nu exista reteta care sa asigure acceptarea cu seninatate de catre familie a unei astfel de vesti. Dar exista umanitate si bun simt. Desi au fost elaborate reglementari europene privind modul general in care trebuie procedat in cazul mortii unui pacient, in spitalele romanesti problema e mai mult o norma ce tine de etica personala a medicilor si de compasiunea lor. Atunci cand exista interes pentru demnitatea pacientului, spitalul elaboreaza un set de proceduri interne pentru aceasta indatorire.
Asistarea de catre un psiholog a cadrului medical ce da vestea mortii cuiva drag e exceptie. In opinia dr. Copaciu, a anunta moartea unui pacient nu devine mai usor cu timpul. 'Nu exista o rutina a mortii, trebuie sa ne adaptam de la caz la caz. Insa exista cateva reguli elementare: nu anuntam familia noaptea si in niciun caz telefonic. In prealabil, cerem un numar de telefon al cuiva din familie si, daca, de exemplu, rudele sunt din localitati departate de spital, ii intrebam cine are inima mai tare pentru a fi anuntat, 'daca Doamne fereste'. Cand sunt din oras, ii sunam si-i rugam sa vina la spital, fiindca a aparut o situatie deosebita. Cand apar complicatii in starea pacientului, daca rudele sunt in spital, ele trebuie tinute la curent cu ce se intampla. Li se sugereaza ca organismul are resursele epuizate, dar ca facem tot ce se poate', explica medicul. Omul va absorbi altfel socul, informatiile care vin treptat il ajuta sa se astepte si la lucruri grave. 'Conteaza enorm pentru gestionarea durerii viitoare modul in care cineva primeste veste mortii unui apropiat.
Citește pe Antena3.ro
Faptul ca se omit asemenea etape duce la neincrederea in sistemul sanitar, la sentimentele de culpabilitate din partea familiei ca puteau face mai mult, ca puteau duce bolnavul altundeva, la tot felul de litigii intre familie si medic.', adauga dr. Copaciu.
Din cele cinci faze ale doliului psihologic, identificate de specialisti – furia, negarea, targuiala, depresia si acceptarea – medicii se confrunta cel mai adesea cu primele doua. Unii apropiati ai celor decedati nu cred ce li se spune, spera sa se mai poata face ceva, vin cu solutii nerealiste. Daca omul moare noaptea si rudele afla abia dimineata, fac plangere ca de ce n-au fost anuntate, de ce nu le-a spus medicul care s-a ocupat de pacient, de ce nu s-a facut imposibilul?
Sunt si membrii ai familiei celui mort care vor sa pedepseasca mesagerul vestilor proaste. 'In multe situatii oamenii devin violenti, urla, se tavalesc. Au venit si mascatii sa scoata rudele unui decedat. Asta se intampla in timp ce in saloane sunt bolnavi si noi trebuie sa ne desfasuram activitatea normal. La noi nu exista niciun spor pentru medicii care anunta moartea pacientilor. Stiu ca in Vest sunt psihologi specializati in asa ceva', adauga dr. Bogdan Popescu de la Spitalul Universitar.
In Franta, de pilda, medicii se pot ghida pentru anuntarea familiei pacientilor dupa un protocol national numit 'Fin de Vie', in care sunt mentionate cateva reguli de buna practica. In discutiile si lucrarile specialistilor tema e prezenta, ajungandu-se chiar la chestiuni de nuanta daca medicii sa foloseasca cuvinte precum 'moarte' sau impersonalul 'deces' ori daca sa se evite exprimarile vagi de tipul 'a plecat de langa noi', 's-a stins', 's-a terminat'.
Tot in Franta, intr-un raport al Inspectiei Generale a Problemelor Sociale din 2009, sunt mentionate prevederi clare legate de decesul unui pacient in cadrul spitalului. 'Suportul din partea spitalului pentru familie nu trebuie sa inceteze o data cu moartea pacientului (...), mai ales pentru a preveni doliul patologic. O atentie deosebita trebuie aratata in cazul mortilor inopinate sau in cazul copiilor. Trebuie avut in vedere suportul psihologic pe moment, dar si recomandarea pentru o sustinere specializata in afara spitalului', se mentioneaza in document.
Si in Codul Etic al Asociatiei Medicale Americane exista un capitol special privind metodele in care medicul poate da vestea unei morti. Astfel, se arata ca medicul care s-a ocupat de caz are datoria de a anunta familia. El e obligat nu doar sa ofere suport emotional, ci sa si raspunda la toate intrebarile privind imprejurarile mortii. Daca moartea persoanei a survenit neasteptat, familia e rugata sa vina la spital pentru ca respectivul e foarte bolnav si abia acolo medicul ii anunta ca a murit.
Aceste recomandari si ghiduri de bune practici nu sunt folositoare doar celor ce primesc anuntul despre moartea cuiva drag, ci ar usura si din povara emotionala a doctorilor romani, confruntati cu astfel de momente. Studiile arata ca nici medicul nu mai e acelasi dupa ce face anuntul.
Contagiunea emotionala, (n.r. medicul simte ce simte si cel anuntat), sau grija emotionala, cand medicul se preocupa de stare de bine a celuilalt, fara sa impartaseasca neaparat trairea afectiva, sunt cele doua aspecte ale muncii emotionale depuse de catre medici. Ce inseamna munca emotionala?
'Munca platita sau neplatita ce implica folosirea trairilor afective in scopul facilitarii sarcinilor de munca, precum si gestionarea propriilor trairi la locul de munca'(Steinberg si Figart). Pe termen lung si negestionata cum trebuie, consecintele muncii emotionale pot fi insatisfactia profesionala si epuizarea.
Pentru dr. Elena Copaciu, medicul care a lucrat timp de 20 de ani in preajma mortii a spune unui parinte sau unei rude ca pacientul a murit, e intotdeauna o sarcina care o consuma.
'Am plans o noapte intreaga cand mi-a murit un copil de doi ani in sectie. Mai sunt cazurile care evolueaza extrem de bine, care trec peste praguri grave, dar apare o complicatie minora si pierdem pacientii. Atunci, ca medic, te gandesti serios la reconversie profesionala', marturiseste sefa Sectiei de Terapie Intensiva.
In Spitalul Universitar din Bucuresti, conform regulilor interne, medicii sunt cei care au datoria de a anunta familiile in cazul unui deces, desi au fost vremuri cand responsabilitatea revenea asistentelor.
De obicei, doctorii nu vorbesc despre cum ii afecteaza aceasta indatorire. Prefera sa se concentreze asupra semnelor clinice ale unui deces si, din cand in cand, sa se macine in dileme despre actul misterios al mortii: 'Ma intreb uneori cu ce drept declar eu ca cineva a murit? Nu hotaram noi cand venim pe lume, cine sunt eu sa spun ca un om nu mai e?', se intreaba dr. Copaciu.
