PALASUL DE LÂNGĂ PALAT/Chinatown în buricul Ieşilor

"Unu plus unu egal trei!" Este axioma muncii pe cel mai mare şantier al Iaşiului, Palas. Date ce privesc productivitatea arată că doi chinezi muncesc cât trei români! În cadrul ambiţiosului proiect imobiliar aflat în derulare în capitala Moldovei au pus umărul şi peste 200 de chinezi.

Managerul german de şantier Joachim Jorger se mândreşte cu asiaticii şi spune că, de fapt, chinezii sunt nişte nemţi mai puţin pretenţioşi în ce priveşte salariile. Am stat de vorbă cu Ke Liwen (Colliven), traducătoarea grupului de muncitori chinezi, şi cu managerul de şantier, germanul Joachim Jorger, şi am tras cu toţii concluzia: "Cine n-are chinezi să-şi cumpere!".

Lucrează la fel de profesionist şi calculat, respectă precis termenele, ca şi teutonii pe care germanul i-a păstorit vreme de decenii. Chinezii s-au dovedit deosebit de utili în contextul actualei crize economice. Cu toţii locuiesc într-un bloc modular, o baracă ceva mai mare, amenajată, cu toate condiţiile necesare, într-un colţ al şantierului, nu foarte departe de ochii curioşilor. Îşi duc viaţa între munca de şantier şi camerele pustii (fără cei ai casei). Între un drum prin oraşul străin, urbe orfană de limba lor maternă, ei neştiind engleza, şi plimbările făcute hai-hai prin cartierele rău-famate ale Iaşiului. Numai că, oameni "săraci şi cinstiţi", cum spune şi religia lor cu flamuri şi stindarde roşii, chinezii sunt persoane la locul lor. I-am văzut la lucru. Nişte furnici lângă mamuţii din fier şi beton. Sudau braţele uriaşe de metal, cărau drugii de oţel, înălţau coşurile ce urmau să primească moale, stins în foc şi betoane, corpul viitoarei clădiri. Mutau zidurile din loc. Altă dată i-am compătimit în oraş, agresaţi de privirile insistente ale băştinaşilor. Ca şi pe şantier, şi-n mijlocul urbei, se înţeleg cu românii mai mult prin semne. Dan Puric ar putea să-i distribuie în piesele sale. Îi ajută să-şi îndulcească glasul în ce priveşte sarcinile de şantier şi mai puţin în cele ce privesc descurcatul în oraş o traducătoare, Colliven pe numele ei. Şi un bucătar la fel de asiatic şi... după cum au lăsat să se înţeleagă "factorii de răspundere" locali, rareori, câte o prostituată. Şi asta doar în zilele de salariu, că celelalte sunt destinate doar muncii, pentru că ei "lucră" chiar şi atunci când nu se află în schimb. Rareori i-am văzut jucând şah chinezesc sau bând ceai, mai ales vara, pe terasa amenajată în faţa barăcii.  Căscau cu subînţeles privind la "avântul" românilor din schimb. Plictisiţi, se aşezau la rândul format pe zeci de metri la telefonul cu cartelă de lângă baracă.  

NEMULŢUMIŢI DE RITM
Cu astfel de muncitori, cel mai mare proiect imobiliar din Iaşi şi-a arătat primele roade. Pe cel mai mare şantier suprateran din România, cum se laudă şefii acestuia, în câteva luni, cu 200 de chinezi şi restu’ români, s-au turnat fundaţiile şi au fost înălţate parţial câteva dintre clădirile proiectate ale unui complex de apartamente, cu parcări subterane, locuri de agrement şi altele. Deja primii clienţi ai locuinţelor şi-au făcut simţită prezenţa. Şi asta pentru că asiaticii muncesc, nu se joacă, şi se plâng că ritmul românilor e prea lent. Dacă ar fi după ei, ar pune grindă peste grindă, etaj peste etaj mult mai repede. Pentru ei, şi macaraua de nouă generaţie ar putea să-şi mişte braţele în ritm ceva mai susţinut. E atât de înaltă, încât în zilele însorite face umbră cartierului vecin. Însă şefii de şantier îi îndeamnă pe chinezi să se apropie de ritmul ceva mai domol al românilor.

CHINEZII, NEMŢI IEFTINI
O dată cu sosirea frigului de la început de ianuarie, marile şantiere ale patriei au intrat în şomaj, "ajutate" şi de criza economică! La Palas, activitatea a încetat în timpul sărbătorilor. Aici, criza de muncitori s-a rezolvat importându-se colonia chinezească. De altfel, muncitorii asiatici, plătiţi destul de bine, cu 600 de euro pe lună, sunt preferabili românilor mult mai lenţi. Managerul de şantier, neamţul Joachim Jorger, spune că muncitorii chinezi se aseamănă mult cu cei germani, având avantajul că li se acordă salarii mult mai mici, dar foarte mari în comparaţie cu ce primesc în China natală, unde nu găsesc uşor de lucru. Acolo, învingătorii sunt cei mai buni. De sărbători, când şantierul s-a golit de români, ei au fost îmbarcaţi şi duşi într-o binemeritată vacanţă în China. Chinatownul ieşean de pe şantierul Palas a rămas pustiu. Chinezii au mers în ţara lor,  patria sfântă a muncii, să-şi serbeze un binevenit repaos şi nu s-au întors încă. Totul s-a oprit din avânt. Camioanele nu mai turuie morocănos. Braţele macaralelor atârnă ca ale unui spânzurat. De jos, cabina macaragiului are un aer trist, chiar sumbru pe alocuri. Aparatele de sudură s-au topit. Lumina din spatele schelelor s-a stins. Zumzetul de furnicar al mastodontului a dispărut.

PĂZIŢI
Au sosit astă-vară. Aşa că, de câteva luni, ieşenii întâlnesc în drumurile lor zilnice zeci de asiatici pe stradă. Unii îi privesc cu curiozitate, cu uimire, alţii îi compătimesc văzându-i îmbrăcaţi ponosit. Mulţi le fac poze. Un gard din sârmă, ce înconjoară şantierul, este obturat de o plasă verde din plastic: pare un stup de albine în care reginele au ochii oblici. Văd pe unul dintre ei cum poartă prin curte un lighean plin cu rufe. Ceilalţi au făcut coadă la telefon. Unii stau pe scaun, în timp ce alţii se plimbă prin curte. Sunt cei care au ieşit din schimb. Locuiesc într-o parte a şantierului, într-un bloc modulat în care au toate condiţiile: aer condiţionat, bucătărie, baie cu apă caldă, tot confortul, mai ceva decât acasă, sunt de părere antreprenorii, mai precis managerul de şantier Joachim. Toată construcţia este păzită cu stricteţe de ochii lumii. Paznici cu walkie-talkie la tot pasul, care de altfel sunt puşi şi să stăvilească furtul de pe şantier, dar şi pentru "protecţia" chinezilor. În oraş, ei merg îmbrăcaţi mai mult în haine din stofă, ieftine. Unul cu mustaţă, mai gălăgios, îşi trage turul pantalonilor. "Speek english?" "Nţţ...!" Unul se uită după un copil cu bicicleta, altul salută nişte ţigăncuşe în staţia de tramvai, multă lume îi priveşte. Chinezii merg prin spatele chioşcurilor de ziare şi se uită la revistele cu femei. Nu au o direcţie precisă, vor să se îndrepte către o trecere de pietoni, dar o iau nesiguri către alta. Cu geci ieftine, cu pantofii tociţi, cu vârful ascuţit şi talpă ieftină, roşi, neeleganţi. Cu înălţimea lor modestă, stârnesc curiozitatea românilor. Toată lumea e deasupra lor.

O ZI DE LUCRU
Pe şantier, asiaticii lucrează ca sudori, lăcătuşi, la carcase pentru consolidarea versantului. Dimineaţa se face prezenţa la 7:00 şi fiecare află ce are de făcut. Există un coordonator al echipei, care trimite oamenii cu diferite sarcini: trei la un stâlp, alţii la încărcat-descărcat, la transport. La ora 12:00 se face pauză. Una dintre echipe, spre exemplu, are 14 oameni, jumătate sudori, jumătate lăcătuşi. Vin diferite comenzi, este nevoie de un aparat de sudură într-un loc, şeful de echipă chinez trimite pe cineva. Chinezii spun că munca, de exemplu, ca sudor e grea, că trebuie să stea toată ziua cu fumul în nas. Alături de ei sunt români, unii necalificaţi, de la ţară, dar şi specialişti de pe la firmele din oraş, în total sunt 50 de muncitori din judeţ. Unii dintre români, ca şi chinezi, sunt şi dulgheri. Acoperă cu toţii cam toate meseriile de care e nevoie pe şantier, dar nu sunt nici pe departe suficienţi pentru întregul proiect.

DO YOU SPEAK CHINESE?
Dincolo de gardul înalt ce împrejmuieşte şantierul se desfăşoară viaţa "coloniei" de chinezi. Sunt circa 200 de lucrători asiatici, care dau un ritm alert lucrărilor. Lucrează foarte bine, sunt mai rapizi decât românii, disciplinaţi, deşi duc o viaţă aparte, departe de casă şi cei dragi. Asemenea românilor din Italia sau Spania, viaţa lor se desfăşoară cu bune şi rele, suferinţa comună cea mai importantă fiind depărtarea de cei dragi şi de locurile familiare. Directorul german al şantierului spune că aceştia locuiesc în condiţii ce le depăşesc cu mult pe cele de acasă. Rupţi de continentul asiatic, chinezii comunică cu cei de acasă la două telefoane cu cartelă instalate lângă imobilul în care stau sau prin intermediul internetului. De altfel, la telefoane e coadă toată ziua. Acomodaţi încet-încet cu oraşul, ei suferă foarte mult şi din cauza barierei lingvistice. Dacă merg la cumpărături sau vizitează obiective ale oraşului, pentru a se descurca bine, trebuie să-l ia cu ei pe unul dintre puţinii interpreţi sosiţi aici.