Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cei 20 de ani scurşi de la Revoluţia din decembrie 1989 marchează o perioadă din istoria României care, datorită volumului şi transformărilor care au avut loc, va fi considerată, probabil, o etapă de referinţă în ceea ce priveşte viteza şi structura schimbărilor sociale dintr-o ţară aflată pe drumul tranziţiei de la comunism la capitalism.
Dincolo de transformările produse după 1989 în plan economic şi politic, cele mai profunde, dramatice şi dureroase schimbări, în sensul costului social pe care-l implică, sunt cele care afectează structura socială, condiţiile de viaţă, comportamentale şi mentalităţile populaţiei.
Schimbarea socială se referă, în sens general, la modificările în structurile de bază ale societăţii (sau ale unui grup social) astfel încât să se producă o trecere calitativă şi/sau cantitativă de la o stare la alta a sistemului social.
Studiile asupra schimbării sociale se concentrează asupra factorilor care le generează, asupra procesului de tranziţie de la o stare la alta a societăţii şi asupra evaluării diferenţelor dintre cele două stări succesive ale unui sistem social, schimbarea socială însăşi fiind o stare, tranzitorie, între stadiul iniţial şi stadiul ţintă.
Fenomenul schimbării sociale din ultimii 20 ani a fost abordat din diverse perspective variind în funcţie de accentul pus pe aspectele macro sau micro sociale, pe evidenţierea modificării structurilor hard (grupuri sociale, instituţii) sau soft (orientări valorice) ale societăţii, pe gradul de organizare şi diferenţiere socială (polarizare), pe evidenţierea modalităţilor de penetrare sau impact a structurilor de tip occidental (mecanismelor de înaintare a frontierei sau de constituire a "formelor fără fond"), pe consens sau conflicte sociale etc.
Citește pe Antena3.ro
RELEVANŢĂ ŞTIINŢIFICĂ
Totuşi, cu toată contribuţia lăudabilă, uneori de excepţie dacă ţinem seama de ingeniozitatea analizelor, nu a fost posibilă până în prezent determinarea unui tablou sintetic al principalelor schimbări sociale apărute în viaţa populaţiei României în ultimele două decenii.
Ipoteza noastră este că schimbările sociale care caracterizează populaţia României au relevanţă ştiinţifică şi practică dacă analizăm întrega perioadă 1989-2009, deoarece, chiar dacă această etapă este extrem de scurtă pentru a surprinde modificarea status-quo-ului şi transformarea unei ţări din perspectivă istorică, ea se constituie într-o etapă de ruptură sau fracturare socială în care organizarea şi constituirea unei noi structuri sociale cunosc ritmuri foarte rapide.
Schimbările sociale care au apărut în această perioadă nu pot fi însă evidenţiate pe deplin prin indicatorii statistici obişnuiţi cum sunt produsul intern brut pe cap de locuitor, venitul mediu, ponderea unor clase sau categorii sociale. Sunt necesari indicatori care să reflecte fenomenele de mobilitate profesională sau ocupaţională, de marginalizare, de precaritate a locului de muncă, slăbirea legăturlor sociale, insecuritatea inegalităţilor generate de subdezvoltare sau de strategiile de supravieţuire.
Concomitent sunt necesari indicatori care să reflecte încercările populaţiei de adaptare şi participare la dezvoltarea unei economii de piaţă în România. Este vorba, pe ansamblu, de schimbarea status-quo-ului din 1989 prin intensificarea mişcării în spaţiul social, prin creşterea mobilităţii sociale şi accelerarea participării la economia de piaţă. În acest sens, în modelul nostru de analiză sunt utilizate două tipuri de indicatori:
l Ai mobilităţii profesioanle sau ocupaţionale şi ai integrării sau participării la economia de piaţă;
l Ai marginalizării sau excluziunii sociale;
Pentru studiul nostru, care îşi propune determinarea modificărilor sociale majore din cele două decenii, a fost reţinută în analiză doar populaţia adultă din 1989, respectiv cei care aveau cel puţin 18 ani la începutul anului 1990. Pentru analiza de tip longitudinal există în acest sens avantajul că putem studia aceeaşi oameni care să furnizeze date despre două perioade de timp (similar cu o cercetare panel) ceea ce facilitează măsurarea schimbărilor sociale produse timp de 20 de ani.
În acelaşi timp, există şi dezavantajul că anumite schimbări în structura aceleeaşi populaţii într-o perioadă de 20 de ani sunt inerente, indiferent de dinamica societăţii, din cauza vârstei. În acest sens, ponderea mai mare a pensionarilor în prezent, comparativ cu cea din 1989, în cadrul aceluiaşi eşantion de populaţie, se explică mai degrabă prin factori biologici decât de natură socială.
De altfel, din anumite puncte de vedere, o cercetare similară efectuată de CURS în 1999 (vezi D. Abraham, Atlasul sociologic al schimbării sociale din România postcomunistă", în Sociologie Românească 1 - 2000) arată că, dacă luăm în considerare numai populaţia activă/ocupată din 1989, anumite schimbări erau chiar mai ample decât cele din prezent şi după 10 ani de la revoluţie. (Datele nu sunt comparabile, însă, pentru că, în 1999 s-a analizat numai populaţia ocupată în 1989, pe când după 20 de ani, a fost luată în calcul toată populaţia care era în vârstă de peste 18 ani, în 1989).
CAUZELE SCHIMBĂRII SOCIALE
Supoziţia noastră este că schimbările sociale apărute în ultimele două decenii în România au o dublă determinare. Pe de o parte asistăm la ieşirea populaţiei de sub incidenţa politicilor de pregătire a forţei de muncă conform "planului unic", de repartizare a acesteia în teritoriu, uneori fără a se ţine cont de o serie de factori subiectivi (interese, optiuni şi aspiraţii de realizare socială în şi prin carieră) şi obiectivi (condiţiile economice şi financiare ale familiilor şi comunităţilor locale).
Prin urmare, populaţia ocupată a pierdut anumite certitudini oferite de statutul său profesional anterior, marcat de paternalismul statului, în care chiar dacă mai existau schimbări profesionale ele erau limitate şi relativ controlate şi, oricum, aveau loc pe fundalul siguranţei păstrării postului şi a unei vieţi de pensionar previzibile.
Pe de altă parte, populaţia se confruntă după 1989 cu pericolul disponibilizării şi cu multiple incertitudini apărute pe piaţa muncii, generatoare atât de posibilităţi sporite de ascensiune profesională dar şi de marginalizare sau de excludere din circuitul activităţilor economice şi sociale utile. Prin urmare, mutaţiile profunde care au avut loc în societatea românescă ca urmare a instituirii democraţiei politice, a schimbării formelor şi raporturilor de proprietate, a abolirii principiilor centraliste şi birocratice de comandă în economie, concomitent cu pierderea locurilor de muncă şi afirmarea spiritului concurenţial pe piaţă au determinat efecte directe şi indirecte, asupra resurselor umane în general şi a forţei de muncă în special.
Ideea de bază a cercetării noastre este că cele mai semnificative schimbări sociale din ultimele două decenii sunt legate de forţa de muncă sau de activitatea profesională a populaţiei. Ca rezultat al schimbărilor în plan profesional structura socială devine astfel, din punct de vedere al categoriilor sociale, mai puţin lizibilă. Au apărut noi profesii şi domenii de activitate în timp ce ponderea şi importanţa celor legate de structura ocupaţională şi distribuţia pe domenii, specifice economiei dinainte de 1989 s-au diminuat.
De fapt, am putea spune că deşi schimbarea vechilor structuri este, în general, lentă, în ultimii 20 de ani fosta structură socială în care domina clasa muncitoare (care forma împreună cu ţărănimea şi intelectualitatea cunoscutul triunghi stalinist) a fost înlocuită de o stratificare nouă, în care proporţia populaţiei ocupate în servicii este în creştere.
Din păcate, aceste schimbări sociale au fost asociate şi cu unele răsturnări valorice prin care anumite profesii care pretind investiţii intelectuale mari şi-au diminuat ponderea şi au pierdut din prestigiu.
MOBILITATEA SOCIO-OCUPAŢIONALĂ
Structura populaţiei ocupate pe ramuri ale economiei naţionale şi în funcţie de statusul ocupaţional este semnificativ diferită în 2009 comparativ cu cea din 1990-1991. Aşa cum arată datele statistice oficiale produse de INS, a scăzut semnificativ ponderea salariaţilor şi a celor ocupaţi în societăţi agricole sau cooperatiste şi a crescut, mai cu seamă, ponderea lucrătorilor pe cont propriu, al lucrătorilor familiali neremuneraţi şi a patronilor.
La nivel de ramuri ale economiei naţionale a scăzut semnificativ ponderea populaţiei ocupate în industrie şi construcţii şi a crescut ponderea populaţiei ocupate în comerţ, servicii şi chiar şi în agricultură (deşi este vorba de o agricultură de subzistenţă sau ajutătoare).
Din datele sondajului efectuat la nivelul populaţiei adulte a României care avea în 1989 cel puţin 18 ani rezultă că aceasta avea la nivelul anului 1989 o structură ocupaţională în care domina proporţia muncitorilor calificaţi (40%) şi necalificaţi (3%), a specialiştilor cu ocupaţii intelectuale la stat (12%), a lucrătorlor cu studii medii în servicii şi comerţ (10%), a agricultorilor (9%), a elevilor şi studenţilor (7%), tehnicienilor/maiştrilor şi casnicelor câte 6%.
Care este structura acestei populaţii în 2009? Circa jumătate dintre ei au ajuns pensionari (52%) şi şomeri, 4%. Ponderea muncitorilor calificaţi s-a redus la 10% (din care 3% necalificaţi), a specialiştilor cu studii superioare la 8% (2% în domeniul privat), a agricultorilor la 1% (desigur că o parte dintre pensionari practică şi o agricultură ajutătoare). Evident că nu mai sunt elevi-studenţi în rândul celor de peste 38 de ani, dar apar sau se menţin în ocupaţii ca cea de patron (2%), cadru de conducere (1%), tehnician-maistru (4%), casnică 8%. (Vezi grafic. Ocupaţia dvs. în 1989 şi în prezent...?) Nivelul de educaţie a suportat schimbări mai puţine, semificativă fiind mai ales creşterea ponderii absolvenţilor de învăţământ superior şi liceal-postliceal. (Vezi Grafic "Nivel de educaţie în 1989 şi în 1990 ".)
Aşa arată, în mare, structura socio-ocupaţională la începutul şi sfârşitul intervalului de 20 de ani de "tranziţie" (utilizăm termenul cu ghilimele deoarece nu avem definit punctul terminus al tranziţiei).
Dar ce s-a întâmplat din punctul de vedere al schimbării sociale cu populaţia adultă a României per ansamblul perioadei 1989-2009? În esenţă, ea a suportat valul schimbărilor din această perioadă fie că ele au avut un impact pozitiv sau unul negativ. Rezultatul este oferit prin procentele aferente răspunsurilor primite la întrebările care urmează: După 1989 v-aţi schimbat ocupaţia? După 1989 v-aţi schimbat locul de muncă? Concluzia este că 1 din 4 indivizi şi-a schimbat cel puţin o dată ocupaţia în cei 20 de ani de tranziţie (în medie de 1,9 ori). Practic, un sfert din această populaţie şi-a schimbat de 2 ori ocupaţia în această perioadă.
Schimbarea locului de muncă a afectat peste o treime din această populaţie (36%), media schimbării locului de muncă fiind de 3,8 ori, adică o mobilitate foarte mare pentru o perioadă de 20 ani, mai ales dacă ţinem seama că este vorba de o populaţie obişnuită cu stabilitatra locului de muncă. O bună parte (23%) dintre cei care şi-au schimbat ocupaţia şi-au schimbat locul de muncă. Procentele celor două categorii nu se suprapun astfel încât ponderea celor antrenaţi în acest proces de mobilitate socioprofesionaă, dată de schimbarea ocupaţiei şi/sau a locului de muncă se ridică la cca. 33%.
Aşadar, 1 din 3 oameni, în vârstă de cel puţin 18 ani în 1989, a fost afectat în această perioadă de schimbarea ocupaţiei şi/sau a locului de muncă.
În esenţă, schimbarea ocupaţiei a presupus, în 49% din cazuri, menţinerea aceluiaşi nivel de pregătire. Pentru 28% din cei afectaţi de schimbarea ocupaţională aceasta a presupus "o trecere de la un nivel de pregătire profesională inferior la unul superior". Totuşi, pentru 13% dintre ei această schimbare ocupaţională a presuspus o trecere la o activitate care necesita o mai puţină pregătire profesională. (Vezi grafic. Schimbarea ocupaţiei dvs. a presupus:)
Prin urmare, pe ansamblu, circa 40% din populaţia adultă antrenată în mobilitatea socio-ocupaţională nu se referă la o categorie socială omogenă şi nici nu poate fi caracterizată numai pozitiv sau negativ. O parte a acestei populaţii a fost antrenată într-o mobilitate socială ascendentă, dobândind calificare şi status social superior, cel puţin din punct de vedere al venitului. O bună parte a fost antrenată într-o mobilitate descendentă conducând la sporirea celor ocupaţi în agricultură, în economia subterană etc., cu un status social inferior. Evident că dihotomia ascendent-descendent, pozitiv-negativ nu trebuie absolutizată, unele schimbări avănd un caracter ambivalent.
O bună parte din populaţia care şi-a schimbat ocupaţia şi/sau locul de muncă a fost implicată şi în cursuri de calificare şi recalificare. Ponderea celor care au urmat cursuri de calificare se ridică la o cincime din populaţia intervievată. Puţini dintre ei (10%) nu au fost afectaţi de schimbarea ocupaţiei. Aceştia se adună la cei 33% afectaţi de schimbarea ocupaţiei şi/sau a locului de muncă, ridicând procentul la peste 40%. Aşadar, patru din zece oameni în vârstă de cel puţin 18 ani în 1989 au fost antrenaţi în valul schimbălilor socio-ocupaţionale (schimbarea ocupaţiei şi/sau locului de muncă şi/sau cursuri de calificare).
MARGINALIZAREA SOCIALĂ
O categorie de schimbări a fost suportată de către populaţia afectată de şomaj şi/sau cea disponibilizată şi/sau cea care a ieşit la pensie mai devreme decât vârsta normală de pensionare. Categoriile marginalizate sau excluse social sunt rezultatul atât al rupturii profesionale, cât şi al dezagregării şi desocializării prin care trece o parte a populaţiei României în perioada de tranziţie. Practic, categoriile sociale afectate de schimbările amintite sunt împinse spre periferia societăţii şi spre izolare, diminuându-se posibilităţile de a mai juca un rol social important.
În lipsa unei organizări interne şi a sentimentului de apartenenţă la un grup social, marginalizaţii nu constituie o forţă colectivă, şi cu atât mai puţin un grup sau o clasă socială, chiar dacă uneori apelează la anumite forme de protest, cum s-a întâmplat cu o parte a minerilor disponibilizaţi din Valea Jiului. Pe ansamblu, aceste categorii sunt cuprinse de sărăcie, de sentimentul inutilităţi şi disperării. Redundanţa şi marginalizarea sau excluziunea socială sunt mai mult decât o formă a mobilităţii descendente. Sub presiunea procesului de Reformă economică iniţiată după 1989, o bună parte din populaţia activă a suportat, într-un fel sau altul, costurile sociale ale tranziţiei de acest tip.
Astfel, 22% din totalul populaţiei ocupate a României a fost afectat de şomaj. Adică 1 din 5 persoane a suportat, în perioada 1990-2009, vicisitudinile şomajului. O altă categorie de circa 12% din populaţia analizată a intrat în categoria celor care au fost disponibilizaţi sau concediaţi din diferite motive, principalul fiind cel al restrângerilor de activitate (în urma restructurării, privatizării etc.).
Aceleaşi presiuni economice legate de restructurarea economiei, la care, este drept, s-au adăugat şi o serie de factori individuali legaţi în special de dorinţa schimbării domiciliului de la oraş la sat, au determinat ieşirea la pensie mai devreme a circa 19% din populaţia la care ne referim. Mulţi dintre cei disponibilizaţi au fost afectaţi de şomaj sau de pensionare timpurie şi invers. De cel puţin una dintre cele trei schimbări negative a fost afectată 25% din populaţia studiată. Trebuie precizat însă că procentele amintite trebuie analizate în context.
Grupurile sau categoriile de populaţie amintite sunt parţial distincte, adică procentele nu se cumulează. 3% din cazuri reprezintă ponderea celor care au trecut prin toate cele trei forme de marginalizare sau excluziune socială (şomaj, disponibilizare, pensionare timpurie). (Vezi Grafice: "După 1989 aţi devenit şomer?" şi "După 1989 aţi fost disponibilizat?"). Per total cei care au fost afectaţi de cel puţin o astfel de schimbare socială cu impact pozitiv şi/sau negativ se ridică la cca. 65%. Doar 1% dintre aceştia a fost implicat în toate schimbările amintite.
AFECTAŢI DE VAL
În concluzie, tabloul schimbării structurii sociale a acestei populaţii în 20 de ani arată astfel:
l 65% au suportat cel puţin o schimbare socio-profesională, fie prin mobilitate socio-profesională fie prin marginalizare, pozitivă sau negativă;
l 25% au ieşit la pensie la termen, adică au suportat o schimbare naturală, care nu ţine nici de mobilitatea socio-profesională, nici de excluziunea socială;
l 10% nu a suportat nici o schimbare în aceşti 20 de ani, continuând să practice aceeaşi ocupaţie, la accelaşi loc de muncă.
Aşadar, mai simplu spus, circa două treimi, adică 2 din 3 oameni de vârstă adultă au fost angrenaţi în valul schimbărilor socio-ocupaţionale din ultimii 20 de ani. Sunt incluşi în această categorie socială cei cca. 40% implicaţi în mobilitatea socio-ocupaţională şi ceilalţi 25% afectaţi de procesul de marginalizare sau excluziune socială. Pe de altă parte, peste o treime din populaţia în vârstă de peste 18 ani în 1989 nu a fost atinsă de valul schimbărilor sociale amintite.
Circa 25%, adică 1 din 4, s-au pensionat la vârsta normală (legală) în ultimii 20 de ani, fără să suporte vreuna dintre schimbările amintite. Alţi 10% continuă şi în prezent să practice acceeaşi meserie, la acelaşi loc de muncă (chiar dacă în condiţii relativ modernizate). Această ultimă categorie de populaţie, activă în prezent, dar care şi după 20 de ani de capitalism nu este afectată de valul schimbărilor sociale arată, mai degrabă decât o "rezistenţă" la schimbare, o pregătire profesională (educaţie, meserie şi abilităţi) adaptabilă, corespunzătoare atât economiei planificate, cât şi economiei de piaţă. În concluzie, doar 1 din 10 români în vârstă de cel puţin 18 ani în 1989, este activ din punct de vedere ocupaţional şi în 2009, fără să fie afectat de valul schimbărilor sociale determinate de tranziţie.
Va urma
