Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In lunile ce au urmat revoltei minerilor, partidul, Securitatea şi Miliţia s-au ocupat de găsirea unor ţapi ispăşitori. Pe termen lung insă, Nicolae Ceauşescu şi regimul patronat de el au pierdut "meciul" cu minerii din Valea Jiului. Ortacii au obţinut multe dintre revendicările lor. Â
In lunile care au urmat grevei, Partidul, Securitatea şi Miliţia s-au ocupat de găsirea unor ţapi ispăşitori.
Pe termen lung, Nicolae Ceauşescu şi regimul patronat de el au pierdut "meciul" cu minerii. După 1977, in Valea Jiului fondul de locuinţe s-a dublat, s-a construit infrastructura, au apărut fabrici de confecţii care ofereau locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor.
De tras de pe urma grevei n-au avut numai muncitorii condamnaţi. Ingineri, economişti, persoane care avuseseră mai mult sau mai puţin tangenţă cu evenimentele au fost destituiţi din funcţii, chemaţi zi de zi la Securitate, ameninţaţi cu excluderea din partid, care atunci echivala cu moartea socială.
Citește pe Antena3.ro
INTĂLNIRE DE GRAD ZERO. O intălnire de excepţie am avut la Petroşani cu domnul Victor Apostu, pe care-l "cunoşteam" deja din dosarele Securităţii. In august 1977, Victor Apostu era inginer-şef la mina Aninoasa. Din dosarele intocmite de Securitate reiese că vina sa fusese că nu se impotrivise plecării minerilor de la Aninoasa către Lupeni, in dimineaţa de 3 august. Ba, mai mult, că le-a pus la dispoziţie autobuzele cu care de obicei erau transportaţi de la mină către localităţile de domiciliu, să meargă cu ele la Petroşani, la Lupeni sau unde vor vrea. După plecarea autobuzelor burduşite către Lupeni, unde era aşteptat Ceauşescu, inginerul Apostu s-a retras in biroul său. Se făceau deja trei zile de cănd nu părăsise mina. "Deodată se smulge pur şi simplu uşa din ţăţăni, şi-a amintit dumnealui, şi intră Gheorghe Şimon, şeful Securităţii judeţene, insoţit de un civil. «Cine e, bă, Apostu?», a intrebat civilul. «Eu sunt!» Mi-a tras o injurătură de mamă şi a zis: «Vei vedea tu ce păţeşti! Ai organizat transportul oamenilor la Lupeni!». Eu pe el nu-l cunoşteam, mai ales că era imbrăcat civil. Il cunoşteam pe Şimon, şi m-am adresat lui: «Tovarăşe colonel, cine e dănsul de are tupeul să mă injure?». «No, iţi arăt eu ţie tupeu!», a răspuns civilul. Colonelul Şimon mi-a spus că este generalul Emil Macri, de la Bucureşti, insărcinat cu rezolvarea problemelor de disciplină in Valea Jiului. Generalul in civil m-a intrebat apoi cu ce drept am organizat eu plecarea in grup a minerilor la Lupeni. I-am răspuns direct lui: «Dacă dvs. sunteţi organul de forţă in ţara aceasta, de punere in ordine, de ce nu aţi acţionat dvs., de ce să acţionez eu, care nici n-am ştiut? Sunteţi prima persoană care mă informează că maşina a plecat spre Lupeni». Mi-a răspuns că o să mai vedem noi, şi au plecat. S-a lăsat cu repercusiuni." La acea dată, Emil Macri era şeful Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice.
PRESIUNI PSIHICE. Primele zile de după grevă au fost ingrozitoare pentru inginerul Apostu, dar şi pentru familie. Prima dată i s-a interzis să se intoarcă la mina Aninoasa. In fiecare după-amiază era chemat la Securitatea din Petroşani şi ţinut intr-o cameră care avea un gemuleţ prin care se putea privi din exterior inăuntru. Nu venea nimeni, nu era intrebat nimic, doar lunga aşteptare, deloc prevestitoare de lucruri bune. Ca urmare a războiului psihologic, inginerul care nu fumase niciodată ajunsese la un pachet de ţigări pe zi. După căteva ore, in care spera că va veni cineva, inginerul Apostu era lăsat să plece. Ajuns acasă, işi găsea soţia şi copiii aşteptăndu-l ingroziţi. Telefonul era pus sub urmărire şi mulţi "binevoitori", foşti prieteni ai familiei, intreţineau presiunile psihice. "Veneau şi imi spuneau: «Am auzit că vor să vă mute din Valea Jiului, să vă ducă in altă parte cu domiciliu obligatoriu», şi-a amintit şi doamna Apostu, sau că nu ne-au mai sunat la telefon, pentru că ştiau că e pus sub urmărire." A fost destituit din funcţia de inginer-şef şi mutat inginer principal la Centrala Cărbunelui.
CONTABILII, ACUZAŢI DE PARTID. Legea prin care erau suspendate pensiile de invaliditate luase prin surprindere pe toată lumea. Conform indicaţiilor, nu fusese "prelucrată" de organizaţiile de partid din intreprinderi. Singuri, contabilii Centralei Cărbunelui şi cei de la fiecare intreprindere minieră fuseseră informaţi mai exact in legătură cu prevederile legii şi implicit, cu consecinţele financiare ce aveau să urmeze. Probabil că autorităţile de la Bucureşti au incercat să facă căt mai puţină vălvă in jurul ei şi să pună astfel "beneficiarii" reducerilor salariale in faţa faptului implinit. După protestele minerilor, era căt pe ce ca oalele sparte să fie plătite de contabili, care nu ar fi explicat oamenilor conţinutul legii. La două săptămăni după grevă, işi aminteşte Iosif Bărsan, a avut loc la Petroşani o şedinţă cu activul de partid, condusă de Ilie Rădulescu, primul secretar al judeţului Hunedoara, care intre timp işi isprăvise concediul şi se inapoiase in ţară din staţiunea Karlovi Vary, pus pe sancţiuni. Iosif Bărsan a fost acuzat că ar fi singurul vinovat de cele intămplate la Lupeni. După şedinţa oficială, Bărsan impreună cu Clement Negruţ, primul secretar de la Petroşani, Gheorghe Şimon, şeful Securităţii locale, şi Laurenţiu Tecşa, responsabilul cu asigurările sociale, au fost chemaţi de Ilie Rădulescu, pentru a-i explica prevederile noii legi a pensiilor. "Spre sfărşitul intrevederii, povesteşte Iosif Bărsan, i-am pus o intrebare domnului Ilie Rădulescu: «Dumneavoastră, dacă eraţi in locul meu, n-aţi fi aplicat această lege?»". La scurtă vreme, primul secretar de la Hunedoara, a cărei participare la evenimente lipsise cu desăvărşire, a primit "alte insărcinări".
FOTOGRAFUL AMATOR. Relevante pentru rezultatele "combinaţiilor" Securităţii este prezentarea unui miner care făcuse fotografii. Printre rănduri se poate citi cum pornind de la o asemenea "infracţiune" s-au obţinut "date şi probe materiale" care-i acuză pe el şi fiica sa de infracţiuni ce cădeau atunci sub incidenţa Codului penal. Din declaraţiile şi măsurile de intimidare şi presiune la care au fost supuse alte persoane (unele vor apărea ca martori in proces) reiese că puteau fi produse in orice moment, indiferent ce "probe". Iată referatul Securităţii din 1977:"Spătariu Gheorghe, de 49 de ani, miner la E.M. Uricani, membru de partid, fotograf amator, căsătorit, are o fetiţă de 19 ani, cu domiciliul in Lupeni, Str. Narciselor nr. 4, apt. 6. Cu prilejul mitingului din 03.08.1977 a executat fotografii pe care apoi le-a multiplicat şi difuzat in mod discret unor persoane din Uricani şi Lupeni, contra sumei de 5-10 lei, cu scopul - aşa după cum el a declarat unei surse a organelor noastre - , de a fi difuzate in ţară pentru a se cunoaşte adevărul despre ceea ce s-a intămplat la Lupeni». Efectuăndu-se verificări asupra acestuia s-au obţinut date şi probe materiale şi s-a inceput urmărirea penală pentru săvărşirea infracţiunilor de răspăndire a materialelor obscene şi exercitarea meseriei fără autorizaţie. In timpul cercetărilor, care se află in curs de desfăşurare, s-au mai stabilit că fiica acestuia a fost atrasă la cultul baptist şi aceasta la răndul ei organizează activităţi de prezbitism (sic!) la domiciliu, folosind materiale şi inregistrări magnetice. In acest scop, atrage in special tineri."
Cum tinerii nu puteau veni la domiciliul cuiva de un defect de vedere precum "prezbitismul", presupunem că şeful Securităţii avea in vedere "spiritismul" ca "practică obscurantistă" ce-ar fi atras acuza la "instigare de grup" şi eventuale sancţiuni penale.
Ajunşi la Lupeni, la adresa menţionată, ne-a intămpinat o doamnă trecută de mult de prima tinereţe, deschizănd pe jumătate uşa apartamentului. Pe uşa de vizavi, o plăcuţă indica numele locatarului - un domn Spătariu, şi nu Spasariu, avănd alt prenume decăt Gheorghe. "A, aici stă fratele lui, stătea de fapt, că a murit, ca şi Gheorghe." Amabilă, vecina fotografului amator descris in documentele Securităţii ne spune că văduva lui Gheorghe locuieşte, ca şi acum 30 de ani, cu un etaj mai sus. Maria Spătariu ne deschide, spunem ce ştim despre păţania soţului, ne priveşte uimită... "Dar de unde ştiţi toate astea, că s-au intămplat demult, nu credeam să mai ţină minte cineva....". Doamna Spătariu işi aminteşte că soţul era, intr-adevăr, fotograf amator şi că in zilele grevei, l-a fotografiat inclusiv pe "dumnealui", adică pe Ceauşescu. "Vai, ce-am mai păţit după aceea.... A venit cineva să ne facă percheziţie, au scotocit tot prin casă, mi-au spus «Să ne dai tot, auzi, să nu ascunzi nimic, căci dacă aflăm că a mai rămas ceva...» «Pe astea le vedeţi, le-am răspuns eu, dar altele nu. Că era căt pe ce să mă omoare pe stradă, asta nu vreţi să mai ştiţi». Cu ceva vreme in urmă fusesem atacată de un beţiv, care m-a lovit la cap de-am văzut stele verzi, de atunci am rămas cu o durere... M-a confundat cu altcineva, dar eu am rămas bătută şi cu durerea de cap. Le-am dat fotografiile, negativele, dar in vălmăşeală am reuşit să ascund două fotografii, care-s exact la fel. Soţul meu făcuse mai multe exemplare din fiecare cadru, nu aveau ei de unde să ştie căte. Le am şi astăzi, sunt pe aici, pe undeva.... De dat, le-a mai dat, pe la oameni, ce-i drept. Cei de la Securitate l-au pus să le adune, să spună cui le-a dat, dar nu-i mai ştia pe toţi". Maria Spătariu a rămas şi azi cu spaima, chiar şi după ce soţul a trecut la cele veşnice: "Daâ de ce intrebaţi totuşi, e bai că a făcut?", ne chestionează din cănd in cănd.
SCUMP ŞI PROST. Dincolo de aceste poveşti de viaţă ale oamenilor din Valea Jiului, din informaţiile politice cu caracter general reiese că pentru industrializare se alocaseră fonduri uriaşe, cu precădere pentru a dezvolta industria grea, unde se incadra şi cea extractivă. De teama unor viitoare greve, Valea Jiului a beneficiat de un tratament de excepţie. Conform Anuarului Statistic, in anii â70, aproximativ 85% din investiţiile totale făcute in industrie fuseseră direcţionate către industria grea. Această situaţie s-a menţinut pănă in 1989, cel mai mare procent fiind atins in 1986, cănd 90% din banii investiţi in sectorul industrial au fost direcţionaţi către siderurgie, industria extractivă, constructoare de maşini şi celelalte ramuri ale "industriei grele". Incepănd cu deceniul opt a demarat un vast program de modernizare a industriei miniere. In subteran s-au săpat puţuri şi galerii, extinzăndu-se astfel cămpurile miniere. La suprafaţă au fost reconstruite şi modernizate incintele miniere. Incepănd din anii â50, procentul populaţiei care lucra in industrie a crescut. Astfel, dacă in deceniul şase doar 12% din populaţie era ocupată in această ramură a economiei, in 1989 proporţia era de 38 de procente. Iosif Bărsan spune astăzi că industria minieră nu era eficientă. Cheltuielile cu extragerea şi prelucrarea cărbunelui erau mari. De obicei se folosea pentru obţinerea energiei electrice şi pentru a fi transformat in cocs - un cărbune special, folosit in siderurgie, pentru obţinerea oţelului. Curentul electric obţinut pe bază de cărbune era de zece ori mai scump decăt cel produs de hidrocentrale.
Cauza imediată a grevei minerilor a fost o măsură economică impusă de regim unor categorii mari de oameni - pensionarii pe motiv de boală, dar care puteau desfăşura activităţi mai uşoare decăt, bunăoară, lucrul in subteran. Participanţii nu-şi amintesc ca greva să fi avut tentă politică făţişă, şi nici ca la venirea lui Nicolae Ceauşescu in Vale să se fi strigat "Jos comunismul!", nici măcar "Jos Ceauşescu!". Legea pensiilor nu ii afecta pe minerii din subteran, ci pe cei care lucrau la suprafaţă. Astfel, după munca grea, se alegeau cu boli profesionale, precum silicoza. De asemenea, mulţi cădeau victimă accidentelor de muncă. Muncitorii care nu mai puteau cobori in mină se pensionau pe caz de boală după care erau reangajaţi, pentru munci prestate la suprafaţă: intreţinerea utilajelor, prelucrarea cărbunelui extras, muncă administrativă. Pentru aceasta, primeau un salariu reprezentănd cam a cincea parte din retribuţia lunară obţinută de un lucrător in subteran. Restul, de pănă la patru cincimi, in completare, se acorda sub forma pensiei de invaliditate de gradul III. Prin legea din iulie 1977, tocmai suspendarea acestei diferenţe era vizată. In Valea Jiului, circa opt mii de persoane beneficiau de pensii pe caz de boală.
PREŢUL TĂCERII. Probabil, confruntaţi cu realitatea dură a cifrelor, oficialii au decis in iulie 1977 să mai reducă din cheltuieli. Protestul energic al minerilor l-a făcut pe Ceauşescu să se răzgăndească, cel puţin in privinţa lor. Mai mult chiar, după grevă au acordat o atenţie specială Văii Jiului. In opinia lui Iosif Bărsan, cam tot ce s-a realizat in zonă se datorează grevei din august 1977. Astfel, fondul de locuinţe s-a dublat, au apărut noi cartiere, s-au făcut şosele, şcoli, spitale, s-a imbunătăţit infrastructura in general, au apărut fabrici de confecţii şi alte intreprinderi de industrie uşoară unde au fost angajate soţiile şi fiicele minerilor. După experienţa protestului, Bucureştiul a fost "curtenitor" cu minerii din Vale, in ciuda slabelor performanţe economice. In urma protestului, minerii au obţinut o masă caldă pe zi şi diverse reduceri la plata intreţinerii, a energiei electrice şi altele.
Mulţi oameni au avut de tras după greva minerilor din august 1977. 16 mineri au fost condamnaţi, aproape 250 au fost scoşi din Valea Jiului, "avertizaţi" şi "atenţionaţi" de Securitate, Miliţia a dat la răndul ei avertismente şi a tăiat amezi. Pe termen lung, tăcerea minerilor a fost cumpărată cu sume importante alocate de stat pentru reconstrucţia Văii Jiului. Căndva, probabil, intr-un viitor nu prea indepărtat, se vor consacra studii pertinente istoriei unei asemenea comunităţi speciale, cum sunt minerii din Valea Jiului, o categorie profesională emblematică pentru revoluţia industrială clasică, care a intrat in amurg in toate ţările ce au trecut intr-o altă etapă a modernizării economiei.
Presiuni
"Intr-o seară m-am dus la o şedinţă de partid, eram la capătul nervilor. M-am indreptat către primul- secretar Negruţ şi către Ogărlaci, directorul- general al Combinatului. «Spuneţi, tovarăşe secretar, de ce in fiecare după-amiază de la ora patru stau inchis la Securitate şi nu vorbeşte nimeni cu mine?» S-a aşternut tăcerea, nimeni n-a răspuns nimic. Verdeţ a ordonat ca şedinţa să se suspende cu jumătate de oră. Din acel moment, vizitele la Securitate au incetat"
Victor Apostu,inginer-şef la Mina Aninoasa
