Pierim a şasea oară?

De când e lumea şi Pământul, diferitele specii de vieţuitoare suferă dispariţii, dar în acelaşi timp apar şi evoluează specii noi, astfel încât biodiversitatea rămâne relativ constantă. Numai când balanţa se dereglează speciile dispar în masă.

Se produc astfel aşa-numitele extincţii – termen pe care dicţionarul de neologisme îl foloseşte şi pentru încetarea vieţii. Fenomenul extincţiei întrece mult ritmul apariţiei de noi specii, iar vechile reguli de supravieţuire nu mai folosesc la nimic, fiind necesare altele noi, pe măsura noilor forme de viaţă şi a noilor condiţii de mediu. Extincţiile au "rezultate extreme, sunt ireversibile şi imprevizibile", explică în revista Live Science paleontologul David Jablonski, de la Universitatea Chicago, referindu-se la extincţiile cauzate de fenomene naturale.

Studiile făcute până acum pe fosile arată că până acum ar fi existat cinci mari extincţii ale speciilor multicelulare în istoria Pământului, în urma cărora au fost distruse peste 75% din toate aceste specii.

Dispariţii masive
Dispariţia în masă a speciilor s-a produs din cauze naturale ma­jo­re, cum ar fi încălzirea sau ră­ci­rea planetei, petrecute în ultimii 540 de milioane de ani de viaţă multicelulară. Cea mai "abruptă" dintre extincţii, a cincea, s-a produs la sfârşitul Cretacicului, cu vreo 65 de milioane de ani în urmă, când au dispărut dinozaurii. Se pare că atunci o cometă sau un asteroid ar fi lovit Pământul în Peninsula Yucatan din Mexicul de astăzi, provocând adevărate furtuni de foc ai căror nori de praf ajuns în atmosferă ar fi răcit brusc planeta.

Acum însă, experţii avertizează că ne apropiem sau chiar că am fi şi făcut primii paşi spre a şasea mare extincţie, pe care, de data aceasta, o provocăm chiar noi înşine.
Paleontologi din universităţile California şi Berkeley au făcut un amplu studiu privind starea biodiversităţii în epoca noastră, folosind ca "barometru" specii de mamifere din întreaga lume.

Ei au ajuns la concluzia că până la începutul marii expansiuni a omenirii, adică aproape acum 500 de ani, dispari­ţia în masă a mamiferelor se producea foarte rar. În medie, doar două specii de mamifere dispăreau la câte un milion de ani. În ultimele cinci secole însă, ritmul dispariţiei s-a accelerat, cel puţin 80 din 5.570 de specii de mamifere trecând pe lista "dispăruţilor". Rezultatul este îngrijorător şi trage un semnal de alarmă asupra pericolelor care pân­desc biodiversitatea Terrei.

Chiar dacă specialiştii au precizat că stu­diul lor este incomplet, pentru că, în primul rând, mamiferele nu oferă o bază de date bogată asupra biodiversităţii, iar în al doilea rând, pentru că încă se descoperă fosile în toată lumea, estimările făcute de ei pe baza datelor pe care le au în prezent arată că a şasea mare dispa­riţie a speciilor s-ar putea produce în următorii 300 sau 2.000 de ani. Ei avertizează că o extincţie pe sca­ră largă ar avea un impact asupa ome­nirii pe o perioadă de timp ne­ima­ginabil de lungă, atât cât pri­veş­te refacerea biodiversităţii, cât şi evo­luţia speciilor nou-apărute. Or, ase­menea procese durează de la su­te de mii până la milioane de ani.

Prima întrebare despre o nouă mare extincţie s-a pus prin 2002, reaminteşte biologul francez Gilles Boeuf, preşedintele Muzeului de Istorie Naturală din Paris. 

Până acum, cercetătorii au identificat 1,9 milioane de specii, iar anual, între 16.000 şi 18.000 de noi specii, mai ales microscopice, sunt analizate şi confirmate. "Menţinând această ra­tă, vom avea nevoie de 1.000 de ani ca să înregistrăm toată biodiversitatea Terrei, estimată între 15 şi 30 de mili­oa­ne de specii", este părerea lui Boeuf.

Întrebarea a revenit din ce în ce mai frecvent în actualitate, mai ales după ce Pământul a început să fie tulburat de tot felul de fenomene ciudate şi de catastrofe. Chestiunea cea mai importantă, care a fost deo­po­tri­vă intens politizată şi comercializată, a fost cea a încălzirii glo­bale, cauzată de gazele cu efect de seră rezultate în ur­ma diferitelor activităţi umane, între care cea mai dăunătoare ar fi poluarea mediului. S-au încheiat şi pro­tocoale de luptă împotriva încăl­zirii planetei, cum a fost cel de la Kyoto, dar chestiunea rămâne mai mult pe hârtie, atât timp cât există facilitatea cumpărării unor cote de poluare de la alte ţări de state cu industrie ­puternică.

Mai avem timp
Specialiştii spun însă că există şi jumătatea plină a paharului. Adică, dacă vom lua de pe acum măsuri pentru un mediu mai sănătos, mai puţin agresat de toţi factorii artificiali care îi dăunează, avem toate şansele să nu fim noi, oamenii, cei care ar putea provoca o nouă extincţie de proporţii catastrofale.

Jonathan Foley, specilist în ecologie în cadrul Universităţii Minnesota, este adeptul teoriei celor două gra­niţe pe care omul nu trebuie să le de­pă­şească, teorie propusă de cerce­tă­tori în 2009. Prima dintre acestea se re­fe­ră la un aşa-numit "punct de bas­cula­re", care, dacă este depăşit, pro­voa­că fe­nomene catastrofale şi ireversibile, iar cea de-a doua implică o serie de schimbări gradate, dar cu efec­te ieşite din comun. Foley enumeră mai multe graniţe planetare.

Prima este stratul de ozon al Pămân­tului. Dacă se sub­ţiază excesiv din cauza poluării me­diu­lui, am putea să fim prăjiţi la propriu, în câteva minu­te, de razele so­la­re care nu mai sunt fil­trate de acest strat.
A doua este chiar pământul. Fo­losirea lui neadecvată pentru culturi şi industrie duce la degradarea sau chiar pierderea unor suprafeţe de te­ren mănos, care îngrijit şi cultivat cum trebuie poate hrăni sănătos po­pu­laţii întregi.
A treia limită ce nu trebuie forţată de om sunt oceanele. In­toxicarea acestora cu dioxid de carbon face apa acidă şi distruge recifele de corali, supranumite şi "pădurile tro­picale" ale adân­cu­rilor, şi poate avea consecinţe catastrofale atât asu­pra vieţii marine, cât şi a omului, care foloseşte destule re­surse din ape­le pla­netei.

O altă gra­ni­ţă de neîncălcat este biodiversitatea. Experţii susţin că nu e bine să dispară anual mai mult de zece specii la un milion, pentru că altfel sistemul va avea mult de suferit. Ciclurile de Azot şi Fosfor sunt, de asemenea, o barieră ce trebuie respectată. Azotul este un element crucial pentru viaţa pe Pământ, iar cantitatea în care se găseşte determină câte plan­te şi culturi vor creşte. Fosforul este, de asemenea, o substanţă nutritivă nu numai pentru plante, ci şi pen­­tru animale. Limitarea acestor substanţe perturbă ciclul lor în na­tu­ră, cu consecinţe nefaste asupra re­zervelor na­turale, mediului în general şi diferitelor specii animale şi vegetale.

Ce ne-ar putea distruge
La ora actuală, omul a devenit prin­cipala forţă aflată în spatele multor schimbări de pe Pământ. Din pă­cate, nu toate au efecte benefice. Din contră, multe dintre aceste efecte, pe care noi le includem frecvent în capitolul realizări, cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, evoluţie, dezvoltare, progres... s-a demonstrat că în timp au mai degrabă un efect de bumerang, cu impact puternic asupra sănătăţii vieţii pe planetă şi asupra condiţiilor de mediu.

Astfel, suprapopularea – în 2007 depăşisem cifra de 6 miliarde de suflete – şi urbanizarea excesivă se manifestă în detrimentul resur­se­lor naturale de bază, ca apa, hrana şi com­bustibilii, pe care le limitează tot mai mult. La acestea se adaugă şi me­diul, habitatele şi lanţurile lui trofice, perturbând echilibrul ecologic. Din ce în ce mai multe specii sunt incluse anual pe lista celor aflate în pericol de dispariţie. Defrişările masive sunt un alt pericol pentru viaţa şi să­nătatea Pământului, riscând să transforme nişte zone verzi într-unele aride, deşertice, aproape moarte. Nu în ultimul rând, este pusă sub semnul întrebării şi viaţa gheţarilor, care se surpă şi se topesc într-un ritm tot mai accentuat.

Citiţi toate articolele din Ediţia de colecţie a Jurnalului Naţional - Sfârşitul lumii