Plictiseala străinilor, tratată în România

În timp ce românii nu ştiu cum să dea mai re­pede iama prin ţările în care speră că euro se câştigă mai repede şi mai uşor, tot mai mulţi străini din Vest renunţă la joburile lor bănoa­se şi îşi dezbracă costumele apretate pentru "un picior de plai, pe-o gură de rai" românesc. O viaţă organizată, fără prea mari stresuri, e privită de unii dintre ei ca fiind "plictisitoa­re". Iar lupta cu hârţoagele necesare deschi­de­rii unei afaceri în România, de exemplu, o văd ca pe o aventură. Aerul de aici le pare mai să­nă­tos, iar oamenii mai blânzi. Sibiul este re­numit pentru numărul străinilor care-i calcă stră­zi­le. Şi care refuză să-l mai părăsească.

A fost de-ajuns o vizită în ţară, pe bicicle­tă. Delta Dunării, Clujul, Mureşul, Sibiul, pe toate le-au traversat pe două roţi, într-o vară. Reîntorşi în Elveţia, viaţa li s-a pă­rut dintr-o dată prea organizată şi monotonă. Le era dor de zarva de pe străzi, de oamenii care îşi întindeau produsele pe cheiurile apelor, de tot ce era românesc. Apar­tamentul cu cinci camere din centrul ora­şului Berna, afacerea pe care o aveau pe-atunci parcă nu le mai făceau sufletele să tresalte. "Ajunsese să mă enerzeve că maşinile merg cu 40-45 de kilometri la oră, cum e în Elveţia", povesteşte Verena Feller, femeia care a avut puterea să-i lase pe cei doi copii ai săi, de 27, respectiv 24 de ani, în Elveţia şi să plece cu soţul ei, Michael, într-o ţară în care locuitorii ei nu ştiu ce să facă ca să pună mai abitir piciorul pe tărâm străin.


ŞI-A SCHIMBAT MAŞINA CU O DACIE
Au ales Sibiul. Arhitectura clădirilor, valul neconenit de turişti străini, vorba blajină a oamenilor i-au mers direct la suflet Verenei. Din aprilie 2008, de când oraşul a adoptat-o, mâncarea preferată i-a devenit ciorba de burtă şi micii. Atât ea, cât şi Michael au înlocuit de-ndată dimineţile tihnite din ţara de baştină, cu trezitul cu noaptea în cap, ca nu cumva să în­târ­zie la restaurantul pe care-l au în grijă. Lo­ca­lul e al unui alt elveţian, Max. Au înlocuit chiar şi maşina străină cu care veniseră din Elveţia cu o Dacie Logan.

Nu este om care să-i calce pragul noii case, să nu-i strângă mâna şi să nu-i ureze "Bine ai venit!". Aşa a reuşit să aducă în restaurant, pe lângă străinii obişnuiţi ai localului, foarte mulţi români, încântaţi de specia­lită­ţile elve­ţiene. "Am hotărât să le oferim ce avem noi mai bun din Elveţia", ne explică Verena. Dacă în Elveţia "fâşiile din carne de viţel cu sos de Champignoane în smân­tână şi cartofi raşi" erau preparatul tra­diţional, la re­stau­rantul condus de Verena, acesta a devenit specialitatea casei.

În aproape un an şi jumă­tate, de când au intrat în industria restaurantelor din România, a reuşit să cultive gustul conce­tă­ţe­nilor ei de acum şi să-i obiş­nu­iască să mănânce renumitele brânzeturi el­ve­ţiene cu nuci şi cu fructe în orice moment al zilei. Controalele pe care le-a avut de la Fisc sau de la Protecţia Consumatorilor au făcut-o să cunoască şi partea scorţoasă a românilor. Bu­că­tăria impecabilă, saloanele clădirii care încă mai păstrează aerul vremurilor de demult prin lemnul masiv şi camerele înalte, prin pianul aşezat în colţul holului, prin sfeşnicele cu lu­mâ­nări care pâlpâie pe fiecare treaptă a scă­rilor, impresionează însă şi cel mai critic ochi.
ÎNVAŢĂ SĂ DEVINĂ ROMÂNCĂ
De Crăciun, Verena a plecat în Elveţia. O săp­tă­mână. I s-a părut o veşnicie. Nu suportă gân­dul că ar trebui să plece din România, deşi pro­fi­turile aduse de restaurant sunt infime, aproape nule. Îi e dor de Elveţia doar când se gân­deşte la râurile ca oglinda şi la copiii ei. Cu timpul, şi-a adus prietenii în Sibiu. Simte că aici este acasă. A învăţat să se târguiască cu comercianţii când observă că i se vâră pe gât produse de proastă calitate, a prins şiretlicul vorbelor nesincere ale producătorilor care încă mai speră să tragă în piept un străin. Pe toate le ia ca pe o aventură. A învăţat limba română în­că de când era în Elveţia. Din apartamentul cu două camere în care locuiesc acum, România le apare ca o mare provocare. Ca pe un loc, care odată explorat, nu-ţi mai dă voie să trăieşti altfel, decât... româneşte. Aşa a început să consume şi produsele româneşti, dar nu oricare, ci bio. I-a întâlnit pe Lavinia şi pe Willi Shuster, o familie care a lăsat Germania pentru o casă săsească şi 20 de hectare de teren în Moşna, la vreo 60 de kilometri de Sibiu.


14 PRODUSE BIO ÎN BUCĂTĂRIA PROPRIE
Ca să vorbeşti cu Lavinia şi cu Willi trebuie să te ţii după ei. Acum îi vezi la bucătărie, ca în secunda următoare să fie cu furca în mână lângă fân, având grijă de animale. Agricultura ecologică i-a determinat să nu stea pe gânduri atunci când şi-au pus pentru prima dată pro­blema să se stabilească în România. Şi nu oriunde, ci tot pe lângă Sibiu, într-un loc în care natura nu se răzvrăteşte, ci se supune "metodelor noastre blânde de lucru", după cum spune Willi zâmbind.

Au visat să mănânce roşii crescute doar cu ce primesc de la natură, brânză obţinută din laptele dat de vacile din curtea lor, care pasc pe 7 ha de păşune neatinsă de nici un fel de substanţă chimică. Cei 13 ani, în care a tradus cursurile teoretice şi practice susţinute de elveţieni şi germani legate de traiul sănătos, l-au determinat pe Willi să vândă tot ce avea în străinătate, să-şi ia cei cinci copii şi să uite de o civilizaţie care îl obosea. Willi, încălţat în şo­şoni de cauciuc, cu furca în mână, scoate car­tofii roşcovani din pământul negru şi mălăios. Frământă în palmă ţărâna. "Când apeşi firimitura de pământ, trebuie să lase în palmă o dâră ca de ciocolată. Atunci ştii că pământul e sănă­tos", povesteşte băr­batul cu ochi albaştri şi faţa înnegrită de soare.

"Pentru că nu a vrut să stro­pim cu nimic carto­fii, a trebuit să adunăm cu mâna gândacii de Colorado", îşi aminteşte printre zâmbete Sharon, de 15 ani, fiica familiei Shuster. Willi Shuster a pornit afacerea doar cu două vaci. Ajutat de talentul soţiei sale, care a studiat în Germania la o şcoa­lă de gospodine, a început să producă brânzeturi căutate acum de majoritatea străinilor care pun piciorul în Sibiu, dar şi de românii care ţin la sănătatea lor.

Au ajuns cu timpul să producă 14 feluri de preparate din lapte. Caşcavalul lăsat opt săptămâni în beci, la maturat, la o tempe­ratură constantă de 12-15 grade, e renumit pentru gustul său aromat, îmbogăţit de ardeiul iute, chimenul sau planta special adusă din Elveţia, cu aspect de trifoi. Printre cremele de brânză cu salvie, pătrunjel, cimbru sau ghimbir, flori de gălbenele, usturoi sau ceapă şi hrean, cremele de brânză cu gutui, vişine, ci­re­şe sălbatice deţin supremaţia. De departe însă, parmezanul rămâne delicatesa numărul 1. Din 20 de litri de lapte, dacă iese o jumătate de kilogram, după luni întregi de stat la maturat.
DOAR UN SINGUR REGRET
"Medicamentul nostru să fie hrana noastră", spune Willi, cu hotărâre în glas, dictonul lui Hipocrat după care se ghidează. Aşa i-a învăţat şi pe copiii lui să trăiască. Fără să se înconjoare de chimicale. În natură. Unul are grijă de animale, altul ajută la bucătărie, Sharon este ex­pertă în producerea caşcavalului, Michelle, sora ei mai mică, de 13 ani, e neîntrecută atunci când trebuie să ungă caşcavalul cu apă sărată. Pe masă, Lavinia a aşezat castronaşe cu cremă de brânză cu paprika, cartofii copţi aburesc din vasele de lemn, iar desertul movuliu, din cre­mă de brânză cu mure, îl face pe Willi să nu re­grete că a plecat de pe meleaguri în care "există respectul pentru proprietatea altuia. Aici mă trezesc că parcele întregi de lucernă îmi sunt cosite înainte de vreme, gardul care înconjoară păşunea îmi este furat, an de an. Eu îi salut cu drag pe consătenii mei din Moşna, ei mă în­treabă: «Ce faci, Willi dragă?», dau mâna cu mine, deşi ştiu că, numai cu o seară în urmă, mi-au furat munca", povesteşte bărbatul despre singurul lucru care îl deranjează în România. Au trecut orele amiezii. Soarele parcă şi-a mai domolit vâltoarea. Willi, împreună cu Domnica, una dintre zecile de voluntari care le calcă pragul, se hotărăsc să întoarcă fânul cu furca. Cei 4.500 de litri de lapte, pe care îi ia numai de la o vacă pe lună, merită tot eforul.


"AM SIMŢIT CĂ PUTEM SĂ FACEM CEVA"
În timpul acesta, lângă cetatea din Moşna aproape 14 copii se bălăcesc în piscina amenajată în curte. Restul, până la 29, sunt plecaţi în tabără la Cluj. Fetiţele, în costume colorate de baie, stau precaute, doar cu picioarele în apă. Băieţii se aruncă cu capul în apa caldă. Chiuie fericiţi. Mama Petra nu ştie ce bucurii să le mai facă. Ei o ascultă, o ajută la curăţenie şi la aranjatul mesei şi au învăţat să-i mulţumească pe limba ei: în germană. "Au fost luaţi din spitale, de când aveau numai câteva zile, de familia Grabe, din Germania. Acum 13 ani au înfiinţat «Casa speranţei», copiii au crescut, merg la şcoală, ştiu la perfecţie şi limba română, şi limba germană, şi sunt fericiţi că au o familie", povesteşte Bianca, femeia care o ajută pe doamna Grabe atunci când cuvintele româ­neşti îi dau de cap. Au ales România "pentru că iubim copiii şi vrem să ajutăm. Aici am simţit că putem să facem ceva. Nu aş mai putea să plec în Germania, deşi am copiii acolo", spune mama adoptivă.

"Mi-ar plăcea să pot încetini mersul timpului care se scurge atât de repede... Uitaţi, Marie a fost adusă aici de când avea 5 zile. La 30 septembrie împli­neş­te 13 ani...". Fetiţa cu părul negru ne priveşte ru­şinată. Ştie că mama ei naturală este undeva, în Moldova, împreună cu fratele ei. Nu a văzut-o niciodată. "Mama Petra îmi este de ajuns. Fără ea, eu aş fi fost pe drumuri", spune fetiţa despre femeia care a hotă­rât, la fel ca Willi sau Verena, să rămână pe veci pe pă­mânt românesc. Pentru ei, România este acasă. Iar Sibiul, oraşul care le-a pus sângele în mişcare.

Revista Forbes a aşezat Sibiul în fruntea celor mai frumoase locuri, înaintea marilor capitale ale lumii. Pentru sute de occidentali, a fost de-ajuns să pună piciorul o singură dată pe tărâm românesc şi să capete puterea de a-şi vinde case de sute de mii de euro, să-şi lase joburi bine plătite şi să se stabilească într-o ţară în care simt că pot fi ei înşişi. În care simt că pot să-şi ducă visele până la capăt.

Citește pe Antena3.ro

După ce a născut, o femeie și-a ascuns bebelușul într-un sertar. A rămas acolo timp de 3 ani