Politrucii si securistii fac si azi cartile

SPECIAL/DEZVALUIRI

Concluziile analizei lui Liviu Turcu: esaloanele "conspirate" ale Securitatii si activul de partid au folosit Revolutia drept o trambulina de lansare in capitalism. Involutia politica, economica si social-culturala a societatii romanesti in ultimele doua decenii si cresterea izolationismului politic intern si international al regimului lui Nicolae Ceausescu aveau sa-si puna in mod natural amprenta si asupra dimensiunilor si naturii activitatii colaborationiste de tip informativ-operativ.

LIVIU TURCU

Am mai spus in trecut ca relevarea intensitatii procesului colaborationist in acea perioada va soca societatea romaneasca daca va avea vreodata curajul sa se priveasca in oglinda. Si pentru a nu ramane la nivelul afirmatiilor generale, iata cateva exemple cu titlu ilustrativ ce pot oferi opiniei publice cateva puncte de referinta solide pentru intelegerea amploarei acestui fenomen la nivelul suprastructurii si aparatului birocratic al sistemului institutional romanesc:

Ministerul Afacerilor Externe: peste 95% in centrala si 99% in cadrul oficiilor diplomatice din exterior;

Ministerul Comertului Exterior si Cooperarii Economice Internationale: peste 90% in centrala si 99% la oficiile diplomatice din exterior, ca si la birourile companiilor mixte romano-straine cu sediul in tara sau in strainatate;

Intreprinderile de Comert Exterior: (ICE-rile pe diferite profile de activitate economica): peste 90% in centrala si 99% din reprezentantii acestora la oficiile economice din strainatate;

Citește pe Antena3.ro

Zeci de gardieni din Squid Game, văzuți pe străzile din București. Imaginile au devenit virale pe internet

Ministerul Finantelor, Banca Nationala, Banca Romana de Comert Exterior (BRCE) si celelalte principale institutii financiare: sectoarele si persoanele implicate in activitati cu caracter international, tranzactii si operatiuni de importanta nationala: peste 90%;

Restul ministerelor de profil economic, industrial prin sectoarele implicate in activitati cu caracter international sau de interes national: peste 90%;

Ministerul Invatamantului, Ministerul Justitiei, Ministerul Culturii, Departamentul Cultelor, Ministerul Sanatatii, institutiile de invatamant superior si institutele de cercetare stiintifica, Agerpres, principalele mass-media centrale si locale; institutii si organisme subordonate aparatului de partid (gen Trustul Carpati, Academia Stefan Gheorghiu, Institutul de Istorie de pe langa CC al PCR etc.): peste 50% cu un procentaj de pana la 90% pentru sectoarele de interes international si national;

SECURITATEA INFILTRATA. In anul 1989, conducerea principalelor ministere mentionate, incepand cu pozitia de adjunct al ministrului si continuand cu cele de directori generali, directori, sefi de servicii si de birou, era reprezentata de ofiteri acoperiti, ofiteri deplin conspirati si membri ai retelei informative. O situatie similara a existat si pentru toate intreprinderile de comert exterior, centrale economice, celelalte institutii centrale si la nivel judetean.

Sirul exemplelor ar putea continua cu inca multe alte exemple. Ceea ce este important sa se inteleaga insa atunci cand se incearca interpretarea si evaluarea corecta a colaborationismului si indeosebi a celui de tipul informativ-operativ este ca un singur om putea parcurge de-a lungul vietii si carierei sale profesionale toate treptele colaborationismului informativ: de la simplu informator la cel de colaborator, la cel de colaborator cu plata, referent, referent cu plata, ofiter, ofiter acoperit, ofiter deplin conspirat in cadrul aceleiasi sau mai multor institutii.

ANTICOMUNISTII AU SARIT IN BARCA INFORMATORILOR. Fara a face din aceste cazuri o regula generala, trebuie subliniat ca ele depasesc prin proportii, mai ales la nivelul suprastructurii institutionale a regimului comunist din anii â70 si â80, statutul cazurilor de ordin particular. Tot pe aceeasi grila a complexitatii se afla si cei care au fost la un anumit moment dat, asa cum am mai mentionat anterior, rezistenti ai regimului comunist si apoi au trecut in categoria colaborationistilor, dupa cum au fost colaborationisti care au sfarsit in deceniul noua prin a fi opozanti sau disidenti ai aceluiasi regim. Nu mai putina confuzie domneste azi in ceea ce priveste natura relatiilor oficiale dintre Securitate ca institutie si sefii civili din cadrul sistemului birocratic institutional. Daca intr-o prima faza a regimului comunist, acestia din urma isi puteau pastra pozitiile ierarhice fara a deveni membri ai retelei informative, in deceniile opt si noua, acest lucru nu a mai fost posibil.

Asa cum acceptul de a deveni membru al PCR crea conditii favorabile pentru deschiderea portilor catre o educatie si cariera profesionala mai mult sau mai putin normala in ultimele decenii ale regimului ceausist, acceptarea conditiei de membru al retelei informative s-a substituit factorului politic drept garant al securitatii profesionale si sociale. O stupida si birocratica politica institutionala a Securitatii de a desemna drept indicator anual al eficientei activitatii ofiterilor numarul mereu crescand al recrutarilor de informatori si colaboratori ce activau in principalele domenii de activitate socio-economica avea sa povoace o "inflatie" inimaginabila a retelei informative.

Ca urmare a acestei politici, s-a ajuns la situatia ca diferitele compartimente si unitati operative ale Securitatii sa intre intr-o competitie aberanta, care a condus practic la nivelul unor institutii la recrutarea cvasitotalitatii angajatilor acesteia. Tot in registrul comic al teatrului absurd pot fi inregistrate situatiile in care, din motive de conspirativitate, unii membri ai retelei informative sau chiar ofiteri deplin conspirati cu pozitii importante in institutiile civile primeau ordin sa se lase recrutati formal de ofiteri apartinand altor unitati operative de securitate. Efectele acestei aberatii s-au resimtit puternic la nivelul societatii romanesti atat printr-o extindere maligna a colaborationismului in proportii de masa la nivelul suprastructurii, dar si cultivarii la scara nationala a sindromului "unul din patru romani e informator" si care a avut drept consecinta subminarea prin suspiciune a sentimentului natural al solidaritatii civice si nationale.

CONFRUNTAREA SI ASIMILAREA TRECUTULUI. Multora dintre romani si indeosebi conducerii clasei politice postdecembriste le place sa creada si mai ales sa convinga atat marea masa a populatiei, cat si opinia publica internationala ca inlaturarea regimului comunist ceausist s-a realizat printr-o revolutie "pursange". Argumentul suplimentar invocat si de importanta decisiva intr-o atare sintagma este participarea maselor prin intermediul demonstratiilor de strada in principalele orase ale tarii si mai ales prin natura violenta a confruntarilor ce au dus la "pierderea de vieti omenesti". Ultimele doua aspecte s-au constituit astfel printr-o eficienta capitalizare politica drept fundament pentru asigurarea insasi a legitimitatii noului regim politic.

O legitimitate ce reprezinta o indelungata aspiratie, daca tinem seama de faptul ca regimul comunist a fost inca de la inceput un regim colaborationist, iar N. Ceausescu a incercat si a reusit doar partial acest lucru prin reformularea ideologica hibrida a comunismului cu nationalismul. Exceptand pe "autorii" interesati direct in justificarea legitimitatii politice a regimului postdecembrist, calificarea revoltei populare din decembrie 1989 drept o revolutie, acceptarea acestei pozitii ramane pentru restul cercetatorilor si observatorilor politici o adevarata problema a "cuadraturii cercului". Aceasta, intrucat definitia cvasiunanim acceptata a "revolutiei" in lumea moderna a stiintelor sociale impune o conditie minimala pentru o atare calificare: inlocuirea fostei clase politice din regimul inlaturat (cel mai adesea prin mijloace violente) cu o noua clasa politica. O clasa politica menita sa reprezinte aspiratiile categoriilor politice ce au declansat si au facut posibil succesul actiunii de inlaturare a fostului regim, si deci victoria revolutiei.

Nu trebuie sa fii anticomunist sadea, ci doar un analist onest, ca sa constati, studiind cele intamplate in decembrie 1989 in Romania si dupa aceea, ca "noua clasa politica victorioasa", care i-a inlaturat pe Nicolae Ceausescu si pe acolitii sai imediati este de fapt cvasiidentica cu clasa politica a regimului comunist antedecembrist. O clasa care s-a reciclat ideologic rapid, mai exact peste noapte, trecand mutatis mutandis in caravana ideologica a democratiilor occidentale. Circumstantele internationale de la sfarsitul secolului XX, spre deosebire de momentul incheierii celui de-al doilea razboi mondial, nu au mai inclus vectorul ocupatiei militare straine, fie ea si cu caracter temporar.

DENAZIFICARE SI DECOMUNIZARE. O situatie care a permis in conditiile ocupatiei militare, pe de o parte, declansarea procesului de denazificare si de sanctionare a colaborationalismului ideologic fascist in Europa Occidentala, dar si instaurarea regimurilor colaborationiste comuniste in Europa de Rasarit. De altfel, din respect pentru adevarul istoric, trebuie recunoscut ca nici procesul de denazificare nu s-a desfasurat in conditii ideale pentru a putea servi drept model unui proces tehnic similar de decomunizare a Europei Rasaritene. Azi, mai mult ca oricand, dupa mai bine de cinci decenii, guvernele europene occidentale se simt nu tocmai confortabil atunci cand inca sunt nevoite sa explice situatii jenante precum stigmatizarea nedreapta timp de generatii in Franta a mai bine de 200.000 de copii "din flori" considerati a fi produsul colaborationismului francez cu ocupantii germani.

In acelasi timp, merita subliniat in spiritul aceleiasi obiectivitati ca nici activistii si propagandistii partidului nazist sau de sorginte fascista nu au fost lasati sa se reintegreze "peste noapte", ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, in viata politica a noilor regimuri democratice. Ceea ce s-a intamplat in Romania cu clasa politica comunista este binecunoscut: ramanand in saua puterii si controland sistemul institutional a putut gestiona aproape discretionar configuratia "noului" sistem politic. Cum a fost posibil? Cu sprijinul si cu aportul esential al marii mase de colaborationisti, indeosebi cei din categoria informativ-operativa, care au continuat sa detina controlul punctelor strategice in cadrul aparatului birocratic al sistemului institutional, dar si la nivelul elitei intelectuale romanesti. Apoi, prin infiltrarea si discreditarea publica de catre putere a organizatiilor civice de inspiratie occidentala care, daca ar fi fost lasate sa capitalizeze politic prin declansarea procesului menit sa puna in lumina adevarata natura a "noii clase politice", ar fi distrus aura legitimitatii regimului instaurat.

Concomitent, partea necompromisa si cea dispusa, in pofida trecutului, sa-si asume responsabilitatea istorica de a aborda fara menajamente si complexe fenomenul colaborationismului au fost supuse unui extraordinar proces de presiune, intimidare si manipulare pentru abandonarea subiectului sau mentinerea dezbaterii la un nivel "neprimejdios" pentru viitorul politic al clasei politice. Experienta mai mult decat neplacuta a celor cativa fosti colaborationisti ce au riscat sa "sparga" frontul solidaritatii prin iesirea si condamnarea publica a acestui fenomen avea sa constituie "un vaccin" preventiv eficient pentru intreaga categorie vizata. Din acel moment, "sabia lui Damocles" pe tema trecutului colaborationist a devenit arma de lupta preferata destinata in exclusivitate "dezertorilor" clasei politice comuniste si a competitorilor politici ce reprezentau un risc real pentru actualul statu-quo.

COLABORATIONISTII AU RAMAS PROTEJATI. In aceste conditii, infiltrata si manipulata copios de agentura colaborationista, societatea civila din Romania a fost in imposibilitatea practica de a impune o solutie "romaneasca" decenta pe subiect, fie si in limitele modelului suratelor sale din Europa de Rasarit. In schimb, clasa politica si aliatii sai strategici au pastrat permanent initiativa si controlul ori de cate ori subiectul aparea in dezbaterile publice. In primii sase ani ai regimului Ion Iliescu, pozitia establishmentului a fost cat se poate de ferma: blocarea totala inclusiv pe cale legislativa a accesului societatii civile la baza factuala reala a colaborationismului in schimbul alinierii politice neconditionate a fostilor colaborationisti. Un "quid pro quo" ce a conferit acestora din urma, in schimbul obedientei, avantaje politice, materiale si conservarea prestigiului si securitatii sociale. Dupa alegerile din noiembrie 1996, societatea romaneasca si mai ales organizatiile civice au asteptat in zadar ca noua guvernare sa aduca schimbarile promise pe aceasta tema in cadrul campaniei electorale.

Opinia publica avea sa realizeze insa curand ca, daca in timpul regimului Ion Iliescu societatii civile i s-a refuzat clar si ferm dreptul de a aborda la modul real problema mostenirii colaborationiste, in regimul Emil Constantinescu s-a actionat pentru crearea falsei impresii ca problema se va rezolva definitiv in spiritul asteptarilor electoratului ce i-a adus la putere. Modul in care proiectul de lege promovat de senatorul Ticu Dumitrescu a fost "receptat, tuns si frezat" in timpul dezbaterilor parlamentare reflecta de fapt adevarata atitudine a conducerii politice aflate la carma Romaniei in perioada 1996-2000. O legislatie care punea pentru decenii la adapost de curiozitatea neavenitilor "tezaurul" mostenirii colaborationiste comuniste ai caror membri s-au reciclat ideologic prin cooptare o data cu fosta clasa politica. A fost lasata in schimb la vedere, ca o formula de compromis pentru uz publicitar intern si international, o parte a arhivei CID referitoare la perioada imediat postbelica, unde majoritatea responsabililor pentru comiterea de atrocitati ca si a victimelor sunt de mult trecuti in lumea celor drepti.

RECICLARE PRIN CNSAS. Asa s-a nascut CNSAS sub patronajul Parlamentului cu tam-tamul si focurile de artificii cunoscute. Daca institutia in cauza - de altfel generos dotata sub aspectul resurselor materiale/financiare si plasata sub conducerea unui Consiliu de conducere in care existau, ca minoritate decizionala bine calculata, si cativa reprezentanti de prestigiu ai societatii civile - s-ar fi rezumat la a fi doar o moderna sala de lectura particulara sau servind unui interes pur academic, totul ar fi ramas in limitele rezonabile ale unei ineficiente deja specifice mediului romanesc de azi. Cand insa CNSAS si-a asumat emiterea de documente oficiale de tipul "certificatelor exculpatorii" pe tema colaborationismului pentru numerosi ocupanti ai unor demnitati importante ale statului roman, Consiliul de conducere si-a asumat o sarcina pentru care nu are nici competenta, nici experienta si mai ales nici cadrul obiectiv de evaluare a cazurilor in speta. Prima si cea mai importanta obiectie cu privire la acuratetea concluziilor emise de CNSAS este ca nu dispune de accesul independent la TOATE arhivele institutiilor militare si de securitate. Este o situatie ce anuleaza si descalifica ab initio dreptul acestei institutii de a emite astfel de documente exculpatorii. Cand o face si, din pacate, a facut-o pana acum in nenumarate randuri, intra intr-un grav conflict deontologic si devine complice la un proces de mistificare de proportii istorice. Despre celelalte multe obiectii si complicatii cu care analistii si evaluatorii CNSAS ar trebui sa se confrunte intr-un proces de evaluare onest am amintit deja pe parcursul analizei, asa ca nu are rost sa revin, totul amintindu-mi prin comparatie de dialogul purtat de Napoleon cu primarul unei mici localitati poloneze cucerite de militari. Potrivit protocolului anuntat in prealabil, la intrarea in localitate a generalului francez, autoritatile locale erau obligate sa dispuna tragerea clopotelor in semn de respect. In momentul intalnirii ceremoniale, Napoleon il intreaba pe primar de ce nu a respectat protocolul mentionat. La care primarul ar fi raspuns: "Nu am putut sa o facem din trei motive: primul este faptul ca am topit clopotul in timpul asediului dvs. pentru a turna gloante. Al doileaâ¦" La care Napoleon l-a interupt spunandu-i: "Multumesc, primul argument explicativ e suficientâ¦". Cam asa stau lucrurile si cu situatia actuala a CNSAS ca institutie croita stramb si menita sa serveasca drept valet de serviciu grupelor de interese politice care au actionat pentru zamislirea ei.

Liviu Turcu s-a nascut la 12 iulie 1948, la Galati. Absolvent al Facultatii de Sociologie din Bucuresti. Cercetator stiintific la Institutul de Studii si Cercetari pentru Prognoza Economica si asistent la Universitatea din Bucuresti. Doctorat in filozofie, in 1977, la aceeasi universitate. A colaborat la diferite ziare si reviste. In 1976 a fost cooptat in serviciul de informatii externe (DIE, ulterior CIE) din Departamentul Securitatii Statului, avansand pana la gradul de maior. Initial, a fost afectat Diviziei politico-economice, serviciul pentru America de Nord (V 2). A fost promovat sef de birou, apoi sef al serviciului operativ pentru SUA/Canada si sef al serviciului Europa de Vest, grupul de spatii Germania, Austria, Elvetia. A fost implicat in activitati informativ-operative in domeniul politico-economic, sub acoperirea diplomatica a Ministerului de Externe, in SUA, Austria, Elvetia, Spania, Danemarca si pe langa organisme internationale ale ONU.

In ianuarie 1989, pe cand se afla in misiune temporara la Viena, sub acoperirea de consilier, a decis sa nu se mai intoarca in Romania si a solicitat azil politic in SUA. A fost ultimul defector important din serviciul de spionaj de la Bucuresti inainte de caderea dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceausescu. La 11 iulie 1989, Liviu Turcu a fost condamnat la moarte si la confiscarea totala a averii de catre un complet de judecata al carui presedinte a fost colonelul de justitie Gica Popa - la 25 decembrie 1989, acelasi colonel l-a condamnat la moarte si pe Nicolae Ceausescu, apoi s-a sinucis, la 1 martie 1990. Imediat dupa pronuntarea sentintei, DSS a lansat intense operatiuni informativ-operative de identificare si pedepsire a defectorului.

Dupa prabusirea regimului comunist, la 1 octombrie 1990, Curtea Suprema de Justitie de la Bucuresti a rejudecat procesul, iar Liviu Turcu a fost achitat si repus in drepturile sale civile. In prezent este expert consultant in informatii competitive din domeniul economic si financiar pentru firme occidentale interesate de investitii in fosta Europa de Est.