Portret privat cu Balthus&Setsuko

Datorez întâlnirea cu această frumoasă poveste de dragoste prietenilor mei, Jacky şi Cathy Bolay, care în august 2009 m-au dus să-mi arate cea mai mare construcţie din lemn locuită vreodată. În lumina după-amiezii de vară şi în liniştea lucrurilor din jur, Grand Chalet - "castelul cu carapace de broască ţestoasă" - părea cufundat în mister. Misterul unei iubiri.

Eram de ceva timp la Château d'Oex, în estul Elveţiei, şi, în afara fromageriilor şi decupajelor în hârtie, nu cercetasem prea mult împrejurimile. Concursul de baloane cu aer cald urma să aibă loc în februarie, iar cel de cosit fân tocmai se terminase. Oamenii erau rari şi întotdeauna tăcuţi. Nu ştiam nimic despre Grand Chalet, aşa că, într-o zi, am fost surprins, la numai 4 km distanţă, în Rossiničre, să mă trezesc în faţa unei case uluitor de mari şi de frumoase. Priveam înmărmurit o clădire construită în întregime din lemn, în 1774, pentru a deveni depozit; foarte mare, întrucât în pivniţele lui, adânci de 15 m, trebuia să încapă, la păstrare, etivaz-ul - mult râvnita brânză făcută pe alpajele din jur.

La ridicarea chaletului s-au folosit 200 de copaci, acoperişul având o suprafaţă de 1.000 mp. Impresionantă mi-a părut nu atât mulţimea ferestrelor, peste 100, cât decorarea faţadelor. Sculpturile sunt completate de picturi şi de texte biblice (mai mult de 2.800 caractere) care reflectă convingerile religioase ale primului proprietar, Jean David Henchoz; din păcate, murind subit, acesta n-a avut fericirea să-şi vadă creaţia. La jumătatea secolului al XIX-lea, Grand Chalet a fost transformat în hotel şi i-a primit, între alte personalităţi, pe Victor Hugo şi pe Alfred Dreyfuss. Sunt şi alte câteva date pe care cred că le-am citit undeva, dar acum nu mi le mai aduc aminte pe toate.

Cert e că, în 1976, un mare pictor polono-francez, Balthus, intra la Grand Chalet împreună cu soţia sa, Setsuko, pentru a servi ceaiul. Balthus, pe numele adevărat Balthasar Klossowski de Rola, era directorul Académie de France din Roma şi doctorii îi recomandaseră să se stabilească la munte, în Elveţia, pentru a se trata de sechelele unei malarii din tinereţe.

O cunoscuse pe Setsuko în 1963, la Kyoto, în vechea capitală japoneză. Balthus era trimis de ministrul de Externe André Malraux să aleagă operele de artă pentru o mare expoziţie japoneză care trebuia să aibă loc la Paris; graţie acestei misiuni de stat, toate tezaurele naţionale au fost deschise. Norocul i-a surâs tinerei japoneze, educate în familia urmaşilor unui samurai, pentru că l-a putut însoţi pe Balthus în vizitele sale ca traducător. "Aşa l-am întâlnit", îşi aminteşte Setsuko. "Imediat, am început să discutăm. Eu eram o studentă tânără şi ştiam că el este directorul Academiei Franceze, trimis de André Malraux, un autor foarte citit de studenţii japonezi.

Ne deosebea o mare diferenţă de vârstă, 34 de ani. De fapt, atunci, eu nu ştiam că e pictor şi nici el nu spunea că e pictor, că face cutare sau cutare tablou. Era extrem de discret. În momentul când l-am întâlnit, scopul meu era doar să văd tablouri de valoare. După ce am revenit la Tokyo, unde locuiam, un prieten de familie mi-a spus: «Balthus vrea tare mult să te reîntâlnească». I-am telefonat: voia să-mi deseneze portretul. Eram flatată, ca o fată japoneză căreia i se propune aşa ceva la prima întâlnire. Trebuie să spun că eu eram atunci înclinată spre studiul literaturii franceze, iar ideea unei căsătorii nu-mi plăcea deloc, cu atât mai mult cu cât făceam parte dintr-o familie în care căsătoriile erau aranjate de părinţi..."

Cinci ani mai târziu, Setsuko se căsătoreşte totuşi în Japonia, cu Balthus, urmând chemarea inimii.
Revenim în Elveţia lui 1976. Intrând în holul mai mult îngust al Hotelului Grand Chalet din Rossiniere, Setsuko a simţit, fulgerător, că locul acela îi aparţine. O emoţie vie i-a aprins obrajii şi, când directorul hotelului i-a întins un scaun, s-a lăsat, copleşită, să cadă. Omul a început să vorbească de-ale lui, oprindu-se, parcă dinadins, după fraza: "Sunt bolnav, vreau să vând hotelul, dar nimeni nu pare interesat...". Şi atunci a venit răspunsul lui Balthus: "Eu sunt interesat!".

Pictorul îi facea, astfel, soţiei sale un cadou pe care va trebui să-l plătească, conform unei înţelegeri cu galeristul lui (de la care împrumută banii), până la sfârşitul vieţii, cu tablourile pe care le va picta. La Grand Chalet, în atelierul în care nimeni n-avea voie să intre, artistul a trăit, alături de Setsuko, unele din cele mai frumoase momente ale vieţii.

Povestea de dragoste a pictorului şi atracţia misterioasă a impozantului edificiu mă făcuseră să cer Fundaţiei Balthus o întâlnire cu contesa Setsuko, la Grand Chalet. Ştiam deja o mulţime de amănunte, dar nu reuşisem să înţeleg în profunzime relaţiile dintre cei doi. Aşa că m-am întors, la câteva luni după ce descoperisem Grand Chalet, la Château d'Oex şi am intrat în casa de care mă simţisem atras de când o văzusem prima dată. Poarta metalică, treptele de piatră, uşa sculptată de la intrare (totul era ca în fotografiile de pe internet) şi holul, ca o iluzie prin care n-am ştiut când am trecut pentru a ajunge în sufrageria de la parter. Îmbrăcată în kimono, Setsuko stătea pe scaunul aşezat în acelaşi loc unde se lăsase să cadă cu 34 de ani în urmă, atunci când păşea prima dată, alături de Balthus la Grand Chalet, ca să bea ceaiul. O rog să-mi destăinuiască povestea de dragoste dintre ea şi Balthus iar ea se supune cu acelaşi ritual cu care toarnă din când în când picături de ceai în cănile verzi.

"Venisem de la Roma în căutarea unei case pentru Balthus, care era bolnav. Grand Chalet era pe atunci ilustrarea unui decor din Agatha Christie: dansatoare rusoaice bătrâne, colonei englezi în retragere... Casa nici nu putea fi transformată în vreun fel, pentru că devenise monument istoric. A fost un gest de curaj pentru Balthus, pentru că zicând «Cumpăr!» n-avea nici un ban; în plus, împlinea 70 de ani şi nu mai putea conta pe forţele sale de a continua să lucreze. Totuşi, s-a încăpăţânat şi în câţiva ani a reuşit să plătească datoria prin muncă. Grand Chalet şi dorinţa de a-mi face o bucurie l-au provocat, l-au stimulat. A iubit acest loc în care totul are un aspect rural, cu turme de vite şi cu ţărani care muncesc exclusiv în agricultură. Atelierul lui se afla în afara casei.

Când intra acolo, Balthus se regăsea în lumea proprie. Un loc izolat, sacru, în care nimeni n-avea voie să intre. În atelier, cel mai important era să aibă lumina de la nord, constantă, liniştită, nemişcată. Din cauza asta, nici nu mânca la prânz, pentru a nu pierde lumina preţioasă."

Se opreşte o clipă zâmbind unei amintiri. "Ce m-a frapat, către sfârşitul vieţii sale, e că, aidoma unui nou-născut, părea că descoperă lumea din jur. «Ce este? Cum funcţionează? Ce lucruri frumoase am făcut cu mâinile mele!». Avea mâini puternice, tinere, mari, lungi. Cu o linie a vieţii dreaptă. Cineva i-a ghicit că linia lui înseamnă că e ori geniu, ori idiot şi el a răspuns: «Sunt ambele variante!». Era modest, nu vorbea despre sine. Pentru mine erau de ajuns sensibilitatea sa, talentul de a înţelege spiritul Extremului Orient, iar acest lucru ne-a legat profund. Balthus mi-a revelat adevăratele valori ale ţării mele pe care le aveam în mine inconştient. Dar el m-a făcut să le înţeleg. Din acest motiv, la 20 de ani mi-am părăsit ţara urmându-l. Cred că atunci când fetele tinere n-au devenit încă femei, au un fel de inconştienţă. Şi ceea ce este inconştient este libertate de a gândi dincolo de Ego."

Una dintre pisicile casei intră discret în încăpere. "Balthus credea că într-o viaţă anterioară a fost pisică şi de aceea iubea aşa de mult pisicile. Le permitea să se urce pe masă şi să mănânce. La micul dejun, adesea, pisica care era cu el se aşeza în poală, ghem, şi el spunea: «Îmi amintesc ce agreabil era în poziţia asta»... Şi nu se îndoia că-şi aminteşte de viaţa lui anterioară... Spunea: «Îmi amintesc cât de plăcut era când aveam lăbuţe... şi când torceam şi aveam miros de pisică».... Avea un spirit tânăr. «De ce să nu mor?», spunea. «Doar nu m-am născut prin voinţă proprie». Era în legătură cu Dumnezeu, dar nu era un practicant fervent. În momentele de incertitudine, nu-mi spunea nimic, dar simţeam că are nevoie de mine, de prezenţa cuiva."

Simt că amintirea ultimelor lui ceasuri o tulbură. Tăcem o vreme. "La funeralii, am cerut un cardinal polonez să oficieze. Îl vizitaserăm cu ani în urmă la Wroclaw, când Balthus i-a cerut să mă boteze. Eu eram budistă şi şintoistă. Dar, când m-am căsătorit, am vrut să fiu în aceeaşi barcă cu el. Nu mă interesa doctrina. Cardinalul mi-a trimis prin poştă o carte groasă de catehism. Am început să citesc o pagină, zece, dar mi se făcea somn şi catehismul nu avansa deloc. După mulţi ani, înainte de funeraliile lui Balthus, cardinalul a venit să mă vadă şi, pe coridorul mistic de la intrarea în Grand Chalet, mi-a luat mâna şi m-a întrebat: «Mai vrei să te faci catolică?». Atunci am răspuns: «Da!... Însă n-am citit cartea de catehism». «Dar sufletul tău e gata?» Am răspuns: «Da, sufletul meu e mereu gata!». «Atunci, am să te botez.»

Şi m-a botezat în ziua funeraliilor. Balthus era în biserică, iar eu mă botezam în biblioteca din Grand Chalet cu o mică asistenţă, între care Bono de la U2 şi contesa Visconti, care au devenit naşii mei de botez. După care cardinalul mi-a dat lumânarea s-o ţin în mână. Eram îmbrăcată în negru, pentru funeralii, şi lumânările de la botez m-au însoţit toată ziua, până după înmormântare... După care Balthus a fost înmormântat în grădina casei noastre, la Grand Chalet!"
Ies tulburat pe poarta Chalet-ului. Un motan cu blană întunecată se strecoară înăuntru. Ori poate a fost un duh. Al lui...

"Când Balthus s-a îmbolnăvit era în februarie 2001 şi era foarte frig, şi toată familia şi cei mai apropiaţi prieteni ne-am strâns în jurul lui. Era incredibil, afară - frig - şi în jurul lui noi îi dăruiam căldură. L-am dus la atelier şi el ne-a spus: «Vreau să rămân singur!». Mă ţinea de mână, aşa că am rămas cu el împreună cu fiica mea timp de trei ore; acesta a rămas momentul cel mai tulburător din viaţa mea. Nu pot să uit singurele şi ultimele lui cuvinte: «Il faut continuer!...». Să continuăm, ce? Şi, de atunci, tot timpul mă întreb ce voia să spună", îşi aminteşte Contesa Setsuko Klossowska de Rola.