Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bradul cu crăcile încărcate de nenumărate jucării şi lumânărele aprinse trona majestos în mijlocul odăii. Copilul, în braţele bunicului, privia pomul de Crăciun, obosit de toată fericirea zilei de sărbătoare. Iar bunicul, cu barba albă ca zăpada proaspătă, ca să-şi adoarmă nepotul, prinse a povesti basmul păpuşei: "A fost odată, e vreme lungă de atunci, o împărăţie mare şi bogată, undeva spre răsărit, împărăţie ce se numea Mitvania. Şi domnia acolo un împărat bătrân, nevoe mare şi bun, aşa de bun.
… cum eşti d-ta, bunicule.
– Şi avea împăratul acesta – urmă bunicul – doi feciori, adevărat doi feţi-frumoşi. Într’o zi, cel mai mic dintre feciori, s’a dus la vânătoare. Era o dimineaţă minunată, scăldată în raze de soare. Călare, cu pieptul desfăcut în bătaia vântului, Florin – aşa îl chema pe băiat – se avânta nebuneşte în adâncul pădurii. Alergând astfel, cale lungă, el se pierdu cu totul de însoţitorii săi. Atunci, domoli calul şi, lăsând frâul pe oblânc, începu a cânta un vers frumos. Deodată, calul se opri şi întoarse capul spre feciorul de împărat. Atunci, în liniştea codrului, Florin auzi gemete şi, îndreptându-se dincotro veniau, găsi o fată frumoasă ca în poveşti, cu părul lung şi bălai, legată de un pom, cu vestmintele sfâşiate şi toată în sânge. Fata fusese prinsă de tâlhari, cari o jefuiseră de toate giuvaerurile pe care le avea ea. Feciorul de împărat tăie legăturile, aduse apă dela un isvor din apropiere, frecă tâmplele şi obrajii îngheţaţi de spaimă ai copilei şi o acoperi cu mantia lui. Când fata îşi mai veni în fire, întrebă pe feciorul de împărat cine era. Mă chiamă Florin – răspunse băiatul.
– Florin? Întocmai ca pe feciorul de împărat.
– Dar pe tine cum te chiamă?
– Mă chiamă Ileana.
Şi Florin, cu cât privia mai mult fata, îşi dădea seama că e nespus de frumoasă, cu cosiţele ei blonde, ce resfirau pe umeri, cu ochii ei albaştri ca floarea de cicoare, cu buzele ca smeura de roşii.
Şi astfel a cunoscut-o Florin pe Ileana. De atunci, în fiecare zi, mereu la aceeaş oră, Florin părăsia castelul, ca s’o întâlnească acolo, în pădure, pe Ileana. Nu ştia cine era, nici de unde e, dar nici nu-şi prea păsa de asta. El începuse s’o iubească mult, uitând chiar că el feciorul de împărat n’are dreptul să îndrăgească o fată din popor. Şi când odată i-a mărturisit că o iubeşte nespus de mult, Ileana i-a pus mâna pe gură şi l-a rugat să nu-i vorbească despre dragoste.
Florin era îndurerat. Ar fi fost în stare să facă orice, numai să-i cucerească inima. I-a spus că el este feciorul împăratului şi că vrea s’o ia de nevastă, oricât s’ar împotrivi tătâne-său. Că la nevoe voeşte chiar să fugă cu ea în lume. Dar fata nu voia să-i asculte vorbele de dragoste.
Zilele treceau. O dată cu ele, Florin, făt-frumosul, îşi pierdea voia bună şi faţa lui pălia. Împăratul începu să fie îngrijat de starea feciorului său. Într’o zi, luându-l deoparte, îl întrebă răspicat ce-i cu el.
– Iubesc, tată, o fată frumoasă, cum nu mai este o alta pe lume şi pe care o cheamă Ileana, răspunse feciorul. Vreau s’o iau de soţie.
Împăratul se’nfurie şi, lovind cu pumnul de masă, strigă:
– Un fecior de împărat nu se poate însoţi cu o fată de rând, o să pun să te închidă în turnul cel înalt de 200 de picioare, dar nu voi lăsa să ne faci neamul de ocară.
– Dar, tată, eu fără ea nu pot să trăesc. Aş muri de dorul ei.
Împăratul era însă neînduplecat:
– Ori asculţi de porunca mea, ori să nu mai vii înaintea ochilor mei.
Dar feciorul de împărat nu voia să părăsească pe Ileana şi cu durerea în suflet Florin plecă.
– Pentru tine am fugit de acasă, Ileano, am lăsat totul, bogăţie, glorie, tronul – pentru tine.
Fata îl privi nedumerită.
– Pentru mine?
– Da, pentru tine. Pentru dragostea noastră.
– Dar eu nu ţi-am vorbit niciodată despre dragoste.
Un trăsnet dacă ar fi căzut pe capul lui Florin nu l-ar fi sdruncinat mai mult. Păli, se clătină pe picioare şi de abia putu să şoptească:
– Deci... nu... mă... iubeşti?
Înfuriat de zădărinicia jertfei pe care o făcuse, Florin scoase pumnalul şi lovi fata în piept, în dreptul inimei. Dar, minune, nici o picătură de sânge nu înroşi lama pumnalului, nici una nu i se prelinse pe piept. Abia acum îşi dete seama Florin că Ileana nu-l putea iubi.
Fata n’avea inimă… Bunicul tăcu. Copilul ascultase cu luare aminte povestea, dar desigur nu înţelese simbolul ei şi rămase îngândurat, privind la pâlpâirea lumânărelelor din pomul de Crăciun.
O cracă aşezată mai deasupra, uscată de focul marei lumânări, se mişcă. Pasărea paradisului, care atârna de ea, căzu şi ciocni păpuşa de porţelan de dedesubt şi aceasta căzu la pământ, prefăcându-se în ţăndări:
– Uite, bunicule – spuse copilul uimit – privind la sfărâmăturile de jos –, păpuşile sunt goale pe dinăuntru şi n’au inimă, la fel ca Ileana cea frumoasă.
– Da, băeţelul bunicului, să ţii minte pentru vremea când vei fi mare, că păpuşile n’au inimă.
Iar în lumina pâlpâitoare şi strălucitoare a pomului de Crăciun, cealaltă, păpuşa stingheră, pe craca bradului, părea profund îndurerată de toată întâmplarea care destăinuia lumei: Păpuşile n’au inimă!".
Ion Golea, în revista Magazin, 1930
