Prima mea colibă de la Rosenau

Toate s-au petrecut demult, foarte demult, fac parte dintr-un timp cand viata parea usoara; era usoara, cel putin pentru noi!... Treptat, treptat, parerea ce-o avea Meister despre semenii lui se prefacuse in invrajbire; si poate ca dragostea tot mai mare pentru sticla cu vin va fi fost pricina lipsei lui de ingaduinta fata de altii. Nu mai canta cantece de dragoste; petele stralucitoare de pe nas si obraji se intindeau peste toata fata, chiar ingrijorator.

Rabdatoarea lui nevasta ajunsese victima cicalelilor lui. Pana atunci crezuse in geniul lui nerecunoscut, suferise de bunavoie nazbatiile lui, gatindu-i toata mancarea cea mai aleasa. Isi pierduse oare, cu varsta, mestesugul ei de bucatareasa? Nu eram acolo ca sa aflu; dar ramane adevarat ca Meister se facu din ce in ce mai morocanos si, la urma urmei, chiar nesuferit, astfel incat, nevasta-sa avu prilej sa se caineze ca nu era si el om, ca toti oamenii. Meister, caruia totdeauna ii lipsea o doaga si, mi se pare ca doagele ce-i lipseau se inmultira, fu, in sfarsit, indepartat de la Rosenau si altul, semanand cu dansul la inaltime, insa mai tanar si mai ticnit, ii lua locul. Dar asta se intampla dupa plecarea mea. Cu multi ani mai tarziu, mi-au spus surorile mele ca, desigur, era ceva de neinteles in inraurirea de-o avea Rosenau asupra pazitorilor sai, deoarece si inlocuitorul lui Meister ajunsese, si el, treptat, tot mai ciudat. Lasase, oare, tenorul nerecunoscut de public, vreun microb in urma lui? N-as putea spune!... Insa, se pare ca loctiitorul lui Meister nu s-a dedat niciodata nici la cantec, nici la bautura; ceea ce a fost un noroc si pentru dansul si pentru ceilalti.

Lui Meister ii datoraram initiativa si cladirea unor mici colibe chiar la picioarele castelului.
Ferite, la o parte de drum, micile zidiri erau marea noastra bucurie. Toata viata am avut o adevarata patima de a cladi casute sau colibe! Cred ca trebuie sa fie din pricina pornirii firesti de a-ti face cuib! Case mari imi stateau la dispozitie, palate, vile, castele, dar o nazuinta adanca ma impingea totdeauna sa durez locasuri mici si ciudate care imi dadeau prilej sa ma las dusa de inchipuire si de tainicul imbold de a crea – de a crea ceva pe de-a-ntregul potrivit cu gustul si cu ideile mele, oricat ar fi fost acel lucru de smerit, de mic, de fara noima si de neobisnuit. Am avut in mine acel imbold inca din copilarie si l-am purtat de-a lungul vietii pana mai tarziu cand ajunse sa fie si bucuria copilasilor mei.

Casutele mamei au jucat un rol fericit in vietile lor. Numai in anii din urma insa mi-a fost dat sa-mi satisfac mai deplin aceasta pasiune; colibele mele s-au facut mari, ba chiar au ajuns locasuri de seama. Si, de fiecare data le incep cu acelasi avant, cu acelasi dor de necunoscut, ca pe vremea primei mele colibe de la Rosenau!... Inchipuirea ma ia cu dansa in zbor si zaresc in fata mea linii si contururi, castele in Spania, din care unele s-au intruchipat in dragi casute de pamant. Ducky si cu mine, nedespartitele prietene, am fost cele care am zidit cea dintai coliba a noastra in desisurile de la Rosenau si adevarul e c-o facusem dintr-un dulap! Meister, cel plin de nascociri, ne ajuta s-o planuim si s-o infaptuim. Tot Meister ne facuse rost si de dulap. Era un dulap incapator, mancat de carii si cam darapanat, dar cantaretul de arii il infrumuseta printr-un acoperis ascutit, ba chiar il impodobi cu un clopot de care atarna o sfoara terminata print-o potcoava, ca ornament. Ducky si cu mine vopsiram dulapul in verde, ca iarba, si pe usa desenaram o inima mare. Vopseaua insa incepu sa curga cand zugraveam, asa incat, inima noastra se prefacu intr-o inima sangeranda... Jalnica si solemna emblema stacojie fu, intru catva, inveselita prin micile buchetele de romanita si de trifoi cu patru foi, pe care le pictaram de jur-imprejurul usii. Pe acea vreme eram cam prea usor indemnate sa luam pensula in mana si ne culegeam inspiratia din niste ciudate mobile rustice, descoperite de Meister, pentru noi, prin satele invecinate. Nu e nevoie sa mai spun ca, in coliba noastra nu prea era mult loc si, apoi, o mai strabatea si ramura unui pom de care atarnaram un ceaun mititel. Locasul insa era prea mic ca sa facem o vatra, ceea ce ne umplea de mahnire. Asadar, ceaunul era intrebuintat mai mult pentru flori decat pentru mancare; lantul de care atarna gros si acoperit cu un strat zdravan de rugina. Trebuie sa marturisim ca dupa ce am sfarsit-o, niciodata n-am prea stiut ce sa facem cu coliba noastra; bucuria de capatenie fusese infaptuirea ei. La urma urmei, ajunseseram la concluzia ca era menita unei asteptari nedeslusite... dar ce asteptam? Ursita poate sau viata?... Sau iubirea?... Asa trebuie sa fi fost!... Dar noi asta n-o stiam; era insa in sufletul nostru, un fel de neastampar, un freamat; parca ar fi trebuit sa deschidem larg usa, cu emblema stacojie, vreunui oaspete minunat, unei fiinte care avea sa insemne ceva in viata noastra, si-n minte ni se perindau chipurile unor eroi. Nu stiu daca inchipuirile lui Ducky erau la fel cu ale mele, caci, desi legate printr-o prietenie atat de stransa, eram foarte deosebite ca fire si neasteptat de tacute una fata de alta, cand era vorba de ceea ce simteam.