Am ajuns la Teatrul Naţional cu o oră întârziere, îngheţată bocnă şi cu fulgi de zăpadă în păr. Era exact prima zi de ninsoare, când să circuli în Bucureşti putea fi sinonim cu o "excursie în Iad".
Aveam întâlnire cu Ilinca Tomoroveanu, Ion Caramitru şi, după cum am aflat ulterior, cu Mircea Albulescu.
Să spun ce emoţii m-au încercat, cum mi s-au înmuiat picioarele şi cum încercam să-mi stăpânesc tremurul vocii...?
Mă temeam că vor fi altfel, că nu voi putea "ajunge" la ei, însă Ilinca Tomoroveanu m-a primit cu zâmbetul pe buze, caldă şi pozitivă.
Mircea Albulescu privea pe fereastră când am intrat. M-am gândit că e mai înalt decât îmi păruse pe scenă, iar când s-a întors şi mi-a zâmbit, tot ce îmi repetam în minte era să nu leşin.
Dar ei m-au făcut să mă simt confortabil în lumea lor, care dintotdeauna mi s-a părut cea mai frumoasă şi mai curată dintre toate.
De îndată ce a sosit şi Ion Caramitru, ne-am aşezat în jurul reportofonului, pus în mijlocul încăperii, pe o măsuţă improvizată de domnul Albulescu (adică un coş de gunoi întors), şi i-am rugat să-mi spună câte ceva despre evenimentele nefericite care s-au petrecut în ultimele zile şi acuzaţiile ce au fost aruncate prin ziarele de scandal şi în direct la tv.
Ion Caramitru
Eu nu pot să declar decât ceea ce îmi permite poziţia mea de director general al Teatrului Naţional, şi anume că teatrul merge foarte bine, suntem de doi ani încoace într-o perioadă de graţie, în mare, numărul de spectatori şi de bilete vândute a crescut în proporţie de 160%-180%, sălile sunt pline, am pus înapoi matinee care nu se mai făceau de mult, sunt cozi la bilete şi, din păcate, din pricina mai multor factori, nu putem programa spectacolele cu mai mult de trei săptămâni în avans, ca să putem vinde şi online, cum ni se cere.
Trupa joacă, aproape toţi actorii sunt distribuiţi, avem nouă premiere pe stagiune, mari actori joacă în roluri importante şi în general lumea s-a întors la teatru, TNB având în medie pe seară cam 1.500 de spectatori la trei săli. După părerea mea, calitatea spectacolelor a crescut şi creşte continuu.
Această declaraţie pe care mi-o cereţi, probabil, se referă şi la unele atacuri care sunt sosite pe diferite canale de media şi sunt fie nemulţumiri personale ale unor actori care au trecut şi prin TNB, cum e cazul dlui Uritescu, fie asociate cu diferite instituţii care sunt nemulţumite, să zicem prin efectul de "apropiere prin îndepărtare", de anumite principii ale Teatrului Naţional.
Şi mă refer aici la atacurile legate de faptul că nu am permis expunerea trupului neînsufleţit al lui Gheorghe Dinică timp de trei zile la Teatrul Naţional, că n-am suspendat spectacolele care erau în zilele acelea la Sala Mare ş.a. Nu pot să răspund la asta decât că: niciodată, de când mă ştiu, trupul neînsufleţit al unui mare actor care a lucrat în Teatrul Naţional n-a fost expus mai mult de o zi. Sunt norme anume care nu permit asta, dar nu mă refer la ele. E un obicei de reverenţă care se face în ziua în care omul este dus la cimitir, ca în dimineaţa respectivă, de la ora 9:00 şi până la ora 13:00, când se ţine slujba de însoţire, lumea să poată să vină să-şi ia adio de la artistul preferat.
Aşa s-a întâmplat în ordine inversă cu maestrul Ion Cojar, cu Ştefan Iordache şi, înaintea lui, cu Ovidiu Iuliu Moldovan. Ei, aici s-au ridicat şi voci că de ce nu s-a declarat doliu naţional. Eu am fost prieten şi coleg cu Dinică încă din studenţie. Nimeni nu poate să-mi reproşeze că eu nu mi-am respectat prietenia, dar doliu naţional nu poate fi declarat decât de Preşedinţie, Parlament şi Guvern. În momentul în care se declară doliu naţional, se opreşte circulaţia pe stradă, sunt momente de reculegere la aceeaşi oră, se decid anumite lucruri. Aici nu era vorba despre aşa ceva, dar respectul faţă de Dinică n-a scăzut cu nimic, atâta vreme cât el a primit reverenţa noastră, aşa cum au primit-o şi ceilalţi.
Aşadar, aceste lucruri toate se combină plecând şi de la alte interese şi de la alt tip de optică asupra a ceea ce se întâmplă în Teatrul Naţional. Noi ne aflăm într-un moment foarte bun, moment fast, aş putea să spun. Ce ne duce în disperare sunt dispoziţii guvernamentale de ultimă oră care fac ca mari artişti ai Teatrului Naţional şi ai ţării să nu mai poată să cumuleze pensia cu salariul. În TNB, în situaţia aceasta s-au aflat 19 artişti, dintre care numai doi au ales să rămână în teatru, ceilalţi preferând să iasă pe contract.
Cu alte cuvinte, să continue să joace, plătiţi fiind cu spectacolul. Asta îi frustrează, vă spun la modul cel mai profund, nu neapărat la câştiguri, că s-ar putea câştigurile lor să fie mai mari, cât condiţia lor morală şi socială vizavi de instituţia în care au dorit să rămână cât mai mult cu statutul de angajat.
Pe mine contractele m-ar costa de patru-cinci ori mai mult decât dacă aş plăti un salariu.
Acest tip de probleme ar trebui să-i agite pe colegii noştri în general şi mai sunt şi altele care, după părerea mea, vor veni şi vor îngreuna existenţa noastră. Nu ştiu ce buget vom avea, bugetul naţional încă nu e votat. N-am perspective optimiste în ceea ce priveşte ce va veni ca buget la Ministerul Culturii şi automat la instituţiile care sunt în subordine. Gândiţi-vă că automat, dacă bugetul Teatrului va fi înjumătăţit, eu nu voi mai putea să plătesc aceşti oameni. Artiştii joacă în 27 de spectacole care sunt în regim de reprezentare curentă.
Astea sunt chestiunile, nu problemele pe care le ridică domnul Uritescu, haotice, la fel ca pretenţiile domniei sale.
Dânsul a fost angajat al Teatrului Naţional şi la un moment dat a ieşit la pensie şi a devenit colaborator. În momentul în care am venit eu la Teatrul Naţional nu mai evolua decât în două spectacole, în "Take, Ianke şi Cadîr" şi în "Coada".
"Take, Ianke şi Cadîr" nu s-a mai putut juca din cauza accidentului maestrului Beligan, care nu a mai putut să joace din motive de sănătate, situaţia complicându-se ulterior şi din cauza bolii lui Gheorghe Dinică.
Celălalt spectacol n-a mai avut succes la public şi a fost întrerupt.
Mircea Albulescu
Cum s-ar spune, şi-a dat obştescul sfârşit.
Domnul Caramitru a trebuit să se retragă şi cercul s-a restrâns la trei.
Ilinca Tomoroveanu
Vreau să spun că pe mine realmente m-a şocat şi articolul apărut în presa de scandal şi, exact cum vorbeam cu Mircea mai devreme, mi-a fost ruşine. Pentru că nu cred că nici ce a spus, nici tonul cu care a vorbit, era tonul unui actor, exprimarea unui actor de la Teatrul Naţional. Sigur, fiecare face ce crede, cum crede, dar e păcat că un astfel de comportament aruncă un nor de urâciune peste un teatru întreg, unde nu toată lumea este de aceeaşi părere, evident.
În viaţa oricărui actor şi a oricărui teatru sunt suişuri şi coborâşuri. Sunt perioade în care joci foarte mult şi perioade în care joci mult mai puţin, şi perioade în care nu-ţi găseşti locul în stagiune.
Sunt absolut sigură că, dacă era un rol pentru Valentin Uritescu în Teatrul Naţional, l-am fi luat.
Dar problema cea mai mare este cea menţionată de Ion Caramitru mai devreme, legată de cumulul dintre pensie şi salariu al actorilor.
Am primit o invitaţie de la domnul senator Voiculescu, care vrea să facă o interpelare în Parlament, apropo de situaţia actorilor.
În toată ţara, cu câţiva regizori şi câţiva scenografi suntem 95 de persoane care ne-am fi bucurat de acest "privilegiu". Asta e foarte greu de înţeles.
Mircea Albulescu
La români e o vorbă: "Cine n-are bătrâni să-şi cumpere".
Ai un personaj bătrân, îţi trebuie un actor în vârstă. Un om politic a spus "ce trebuie, domne', bătrân, îşi pune o barbă albă şi s-a terminat povestea", dar marele merit al faptului că noi convingem publicul face succesul spectacolului.
"Romeo şi Julieta" trebuie jucat de doi copii, "Regele Lear" trebuie jucat de unu' care e hăituit de fetele lui. Tipologia există în toată literatura dramaturgică de la Eschil încoace.
Teatrul Naţional, ca orice teatru serios, dacă în curtea lui nu se află genul de actor care să corespundă genului de personaj, ridică ochii peste copastie şi invită un actor din altă parte.
Aşa se întâmplă în toate teatrele şi până acum, până la aceste acuzaţii, n-ar fi existat nici un motiv pentru care Valentin Uritescu să nu se întoarcă la Teatrul Naţional dacă ar fi fost nevoie de el.
E greu de înţeles o asemenea vehemenţă a unui om în vârstă: "Din cauza lui a murit teatrul, a distrus teatrul" - veţi vedea că, după toate declaraţiile pe care le-a făcut, nu înţeleg de ce până acum noi nu l-am împuşcat pe Caramitru.
În Teatrul Naţional a existat şi actorul Ion Manu, un actor care era cel mai mare actor de roluri mici.
Sunt actori care n-au jucat niciodată rolul principal, "titlul piesei".
Aşadar, nu este o problemă ca dacă un regizor are nevoie de un actor cu tipologia domnului Uritescu să îl cheme.
În zilele noastre sunt şi agenţii de casting care se ocupă cu lucrurile astea - eu le spun altfel, avem şi noi, şi teatrul nevoie de peţitori şi peţitoare. De multe ori se întâmplă ca o fericită căsnicie să se facă prin acest "serviciu" al unor oameni binevoitori.
Nu cred că vehemenţa extraordinară a lui Vali Uritescu, colegul nostru, a avut vreun rost.
E mult prea largă acolada în legătură cu faptul că vrea să joace un rol. Sunt lucrurile împinse puţin cam prea departe şi mi-ar părea foarte rău ca această ieşire să nu fie o expresie sinceră a durerilor sale şi de fapt să fie o anumită... manevră, ca să nu zic man-operă.
Eu nu pot să zic decât să-i dea Dumnezeu sănătate lui Vali şi familei sale şi să fim prieteni buni că, pentru Dumnezeu, nu avem decât o viaţă!
Ilinca Tomoroveanu
Valentin Uritescu era foare supărat şi că n-a luat premiul de interpretare la UNITER, dar acolo sunt două jurii, iar nominalizările în sine valorează cât un premiu.
Nu cred că ne-am făcut actori ca să luăm premii. Cele mai importante premii pentru noi sunt aplauzele publicului.
Mircea Albulescu
În 1956 era un concurs la Teatrul Municipal la care eu nu m-am înscris. Se termină concursul, eu plec spre casă şi pe Podul Mihai Vodă, un actor, Ion Manta, vine după mine strigând: "Bă, bă, bă". Nu ştia cum mă cheamă.
"Vino înapoi că te cheamă doamna Bulandra." M-am întors şi ea mi-a spus: "Albulescule, dar tu nu eşti pe listă".
Zic: "Doamnă, eu nu sunt pe listă, că eu dau concurs la Teatrul Naţional!".
M-a angajat pe loc, "cu forţa". Apoi jucam în cinci-şase piese, dar tot mi se părea că joc prea puţin şi m-am dus la ea şi am început să mă agit, că eu nu joc, că de ce m-a angajat.
Şi mi-a spus atunci o replică pe care atunci n-am înţeles-o, dar acum da: "Ca să nu te duci la Naţional".
Am închis reportofonul şi mi-am luat rămas-bun de la Mircea Albulescu, care a plecat înainte. Mă pregăteam şi eu să revin la realitate, când domnul Albulescu se întoarce din drum şi-mi spune:
"Te rog să scrii că-i urez «Sărbători fericite» domnului Tucă şi familiei sale şi tuturor cititorilor Jurnalului Naţional, dar să scrii".
Am promis. Am consemnat.