Primii nemulţumiţi ai tranziţiei

Chiar să nu se fi rezolvat nimic în şapte luni, sau toată ţara a şomat prin Piaţa Universităţii?"

După fuga Ceauşeştilor, "poporul" a căzut pentru câteva luni într-o stare de entuziasm vecin cu euforia. În distihuri rimate jucăuş ori sobru-solemn, poetul anonim a îmbogăţit zestrea orală a tranziţiei cu sloganuri, lozinci, ziceri, zicători şi cimilituri. Asociind o realitate prozaică a ultimilor ani de comunism cu idealuri nobile şi în egală măsură abstracte, cineva, nu se mai ştie cine, a spus că în decembrie "românii şi-au luat raţia de libertate". Drumul spre bunăstarea afişată de revistele occidentale era lung, aveau să-şi dea repede seama entuziaştii primelor momente, şi era nevoie de ceva mai mult decât promisiuni şi bune intenţii. În scurtă vreme, optimismul s-a tocit sub şmirghelul unor realităţi nu cu mult diferite de ale "epocii de aur". Magazinele goale, lipsa bunurilor de primă necesitate, cozile, n-au dispărut odată cu Ceauşescu, aveau să constate cetăţenii României libere. În plus, îi mai nemulţumeau şi unele noutăţi aduse cu sine de schimbarea regimului politic, precum sâmbăta nelucrătoare sau modificarea frecventă a preţurilor, de cele mai multe ori în sus.

În iulie 1990, reporterii ziarelor au plecat să ia pulsul străzii. Amestecaţi în mulţimea adunată la cozi, i-au consemnat păsurile, care au ocupat apoi spaţii largi în paginile de "social".


BUCUREŞTENII SUSPINAU DUPĂ "RAŢIE"
Un reporter al ziarului Expres s-a întâmplat la coada formată în faţa alimentarei de la parterul blocului R5 din Bulevardul Chimiştilor, nr. 67-69. Se aduseseră pui. Auzind că "s-au băgat", câteva zeci de persoane s-au aşezat rapid într-un şir oarecum indian. "Plin de admiraţie şi recunoştinţă pentru cumpărători, observa Anca Mihai, personalul le-a rezervat acestora şi o plăcută surpriză, pregătită conform uzanţelor prerevoluţionare: nici pui fără tacâmuri, nici tacâmuri fără pui". După negocieri cu "strada", s-a convenit că regula se va aplica doar de la patru orătănii cumpărate în sus. După pacea cu greu câştigată, puii s-au terminat şi vacarmul s-a pornit din nou. "Bă, nemâncaţilor!, a intervenit decisiv şefa de «unitate». Să ziceţi merci că vi-i dau şi aşa, că de săptămâna viitoare nu vă mai aduc nimic şi o să crăpaţi de foame!"

La complexul alimentar din Piaţa Iancului, "La Potcoavă", după cum era cunoscut în cartier, mulţimea aştepta să cumpere zahăr care, după cum scrie presa, se găsea cu mare greutate. "Să n-ai o linguriţă de zahăr pentru o cafea sau un ceai?, se revolta «o femeie relativ tânără, de o remarcabilă robusteţe», după cum avea să constate Viorica Ciorbagiu, colega Ancăi Mihai la Expres. Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Despre dulceaţă sau gem, ce să mai vorbim, că nici de piaţă nu poţi să te mai apropii, 20-25 de lei un kil de fructe - ce! Suntem toţi milionari? Nu era mai bine când aveam raţie? Ăştia ne-au tăiat-o în Capitală, ca să nu mai găsim deloc nici ulei, nici zahăr!"


ÎNJURĂTURI "FĂRĂ CENZURĂ ŞI CĂINŢĂ", LA COADA PENTRU BENZINĂ
Nu doar gospodinele bodogăneau împotriva stăpânirii, ci şi şoferii amatori care aşteptau la staţiile PECO indispensabila benzină. Cu un asemenea prilej a cules Dan Mucenic, reporter la Zig Zag, opiniile unui cetăţean revoltat. "Mustăciosul înjură fără cenzură şi căinţă, constată reporterul. E cel mai nervos şi mai fără milă dintre zecile de automobilişti aflaţi la distanţă considerabilă de unitatea PECO de pe Strada Caporal Ruică. «Iar cozi, striga nemulţumitul, iar? Iar magazine goale, iar scumpete pe piaţă, iar emisiuni tv cu speculanţi, scuze şi promisiuni? (...) Să arunci pisica moartă dintr-o ogradă în alta, de la comerţ la agricultură? Să-i acuzi pe polonezi că fac bişniţă şi să nu explici de ce tu nu produci nimic? (...) Iar dăm soluţii în doi peri, în loc să-i căutăm pe ăia care nu produc şi pe ăia care nu vor să vândă în magazine, să-i băgăm frumos la puşcărie, să ştie tot puturosul şi tot hoţul ce-l aşteaptă? Aşa, ne luăm de câţiva escroci mititei, care au şterpelit şi ei câteva sticle de vin sau de Pepsi, şi cu asta rupem gura lumii! Dar escrocii ăia mari, unde sunt? Ăia care ne-au tot promis că o să avem aia şi ailaltă, dar în magazine tot pantofi de cârpă şi de plastic, tot haine bune de dus la Taica Lazăr găseşti. Nici maieuri, nici chiloţi, nici ciorapi, nici lame de ras, nici pahare, nici ceşti de ceai, nici cerneală, ca să nu mai spun de mâncare şi băutură! Chiar să nu se fi rezolvat nimic în şapte luni, sau toată ţara a şomat prin Piaţa Universităţii?»". Pe fondul comentariilor, din faţă vine vestea că benzina s-a terminat, şi s-a şi scumpit.


TRISTEŢI PROVINCIALE
În interese reportericeşti, George Stanca s-a deplasat la sfârşit de săptămână prin mai multe oraşe din ţară. La Bistriţa, Sighişoara, Braşov, Baia Mare ori Suceava, peste tot aceleaşi situaţii. Pentru ziarul Zig-Zag a descris apoi "ce înseamnă un week-end după Revoluţie pentru un ins care pică dintr-un oraş de provincie taman în zilele de sâmbătă şi duminică". Linişte, peste tot liniştea începutului de lume. Tot lucrătorul în servicii se află acasă, în "week-end". "Totuşi, de foame, o iei prin oraş, scrie George Stanca, fie sâmbătă, fie duminică. Totul este închis, totul se odihneşte. (...) Ieşi furios din «Coroana» cârciumă şi dai de «Coroana» hotel, vrei să dai un telefon, te adresezi recepţionerei, o doamnă drăguţă şi bucălată care ar merita să croşeteze, dar care, preocupată, se uită la televizorul color. Să nu-i ceri să te privească în ochi, fiindcă ochii domniei sale sunt prea ocupaţi. Îţi răspunde, totuşi, amabil: «Dacă doriţi să daţi un telefon, reveniţi peste circa o oră, centralista e ocupată, se uită la "Sclava Isaura"». (...) Poştaşii vor week-end, ospătarii le fel, educatoarele idem, adică mai toată lumea din sfera serviciilor... Iar noi, ceilalţi, suferim şi plângem după ei şi de pe urma lor. E normal?" În iulie 1990, unii se mai întrebau ce este normal şi ce nu, dar în cei 20 de ani scurşi de atunci nu s-a dat un răspuns mulţumitor. Poate după alţi 20.