Profetul care a gătit calea Domnului

Astăzi prăznuim Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare numită în popor şi Drăgaica sau Sânzâienele. Despre virtuţile marelui proroc, dar mai ales despre cea a smereniei, vorbeşte părintele Bogdan Dedu, preot la Biserica Schitul Măgureanu din Bucureşti. Înţelesurile sărbătorii populare le dezleagă etnologul Doina Işfănoni.

24 IUNIE sărbătoarea anuală a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul

Părintele Bogdan Dedu: "Naşterea Sfântului Ioan a fost prilej de bucurie pentru părinţii săi şi pentru rude, dovedind, ca şi în cazul Sarrei sau al Anei, mama prorocului Samuel, că Dumnezeu lucrează adesea mai presus de logica omenească, biruind legile firii, mama lui dându-i naştere la bătrâneţe. Părinţii lui, Zaharia şi Elisabeta, au murit la scurt timp după naşterea lui Ioan. De la o vârstă fragedă, Sfântul Ioan şi-a făcut drept locuinţă a sa pustia. Aici a trăit într-o peşteră mai bine de 20 de ani. Îmbrăcat într-o haină săracă de păr de cămilă şi desculţ, se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Băutura lui era apa de izvor, iar patul pământul gol. O asceză severă, însă fiind închinată lui Dumnezeu şi căutând prezenţa Lui, asprimea vieţii se umplea de bucuria prezenţei harului dumnezeiesc".

ÎI MUSTRA PE CONTEMPORANI
În jurul vârstei de 30 de ani, Ioan a fost chemat de Domnul din pustie spre a-şi împlini misiunea sa de profet şi botezător al lui Iisus. Şi-a început predica despre pocăinţă în jurul Iordanului. "Câtă forţă trebuie să fi avut cuvântul său dacă a venit la el mulţime de oameni din Ierusalim, din toată Iudeea şi din împrejurimile Iordanului! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ioan nu îi menaja pe cei care se aflau în păcat, ci îi mustra, îndemnându-i să îşi înnoiască viaţa. La cuvântul său, cei care îl ascultau ajungeau să-şi mărturisească păcatele, pentru ca apoi să se boteze, ca semn că renunţă la viaţa de până atunci şi încep o nouă viaţă. Totuşi, Ioan îi avertizează că botezul său este numai o pregătire pentru primirea lui Hristos: «Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine (...) vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc».

Oamenii, văzându-i asprimea vieţii şi simţind puterea cuvântului său, se întrebau dacă nu cumva el este Mesia cel aşteptat. Faţă de această nedumerire a lor, Sfântul Ioan a reacţionat cu promptitudine: «Nu sunt eu Hristosul», ci «glasul celui ce strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului». Văzându-se înconjurat de ucenici, apreciat şi căutat de mulţime de oameni, Sfântul Ioan ar fi putut să se prezinte pe sine drept Mesia. în definitiv, contemporanii săi aceasta şi aşteptau să audă din gura lui. Sfântul Ioan a respins însă ispita aceasta. Mai mult, vorbind despre Hristos, s-a înfăţişat pe sine nevrednic chiar de condiţia de slujitor: «nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei»", explică părintele Dedu.

Într-una din zile, Iisus însuşi a venit la Iordan cerând botezul de la Ioan. A fost momentul în care Botezătorul l-a arătat lumii pe Mesia: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii". De atunci, unii dintre ucenicii săi au mers după Iisus, devenind ucenici ai Acestuia. "Când au venit la Ioan şi i-au vestit că «toţi se duc la Iisus», Ioan le-a răspuns: «Cel care are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit.

Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez». În aceste cuvinte descoperim marea smerenie a Sfântului Ioan, care ar trebui să fie, de fapt, adevărata aşezare a omului în raport cu Dumnezeu. Pentru aceasta şi răspunsul lui Hristos a fost pe măsură: «între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan»", a creionat preotul Bogdan Dedu portretul Sfântului Ioan.   

DESCĂNTEC DE SOARE SEC
În ceea ce priveşte tradiţia populară a acestei zile, ne-am adresat doamnei Doina Işfănoni, cercetător etnolog la Muzeul Satului. "Sunt multe de văzut în această zi de Sânzâiene. Există şi credinţa că în această zi cine se scoală foarte devreme nu trebuie să privească spre răsărit pentru că are şansa să vadă trei sori deodată şi atunci este de rău augur, pentru că soarele în acest moment al crizei sale solstiţiale este în apogeu.  Se şi spune ca la prânz să nu priveşti soarele şi nici să nu cumva să te încumeţi a lucra pentru că soarele are puterea cea mai mare, cea mai arzătoare, dogoritoare, nu mai oferă bucuria rodirii şi a căldurii, ci şi moartea sa. Atunci pentru că el este putere, dar şi moarte.

Se şi spune că în ziua de Sânâziene nu este bine să lucrezi, ca să te aperi de tot ceea ce înseamnă răul soarelui. În această zi este bine să faci acel descântec de soare sec, cum se mai spune. Este numit aşa pentru că el în această zi nu mai are puterea lui fertilizatoare, blândă, aducătoare de roadă", a spus etnologul Doina Işfănoni.  

SĂNZĂIENELE, ADUCĂTOARE DE NOROC
Despre floarea de sânzâiană, cercetătorul de la Muzeul Satului spune că este floare aducătoare de noroc potrivit tradiţiei populare, o floare aducătoare de iubire, de bucurie, este şi floarea care prevesteşte moartea sau norocul în sensul celălalt. De aceea floarea aceasta trebuie culeasă înainte de răsăritul soarelui, de aceea fetele şi feciorii de duceau dis-de-dimineaţă după ea.  "Fetele mai aveau credinţa că trebuie să se tăvălească în roua acestei dimineţi, ca să fie mai frumoase. Este conexată o credinţă în dragoste, în iubire, în această maturitate a frumuseţii, pe care soarele o proslăveşte în ziua de Sânzâiene. Sigur că este purtată la pălărie, făcută cunună de fete şi pusă pe cap, ca să le aducă dragoste, să le aducă iubitul, să fie frumos. Din punctul acesta de vedere sânzâiana este o plantă de vrajă, de leac, de mister pe care toate fetele o caută cu frenezie în această zi.

Există tradiţia aceasta încă în Mureş, Maramureş şi Apuseni, partea aceea din Alba spre Podişul Secaşelor. Floarea de sânzâiene este purtată pe cap, ca să atragă puterile ei, succesul de a obţine frumuseţea, când se întorc acasă, tinerii invocă cealaltă latură, a cununii şi a plantei, latura aceea de putere magică în a descoperi soarta omului. Florile se aruncă pe casă şi se spune dacă rămân pe casă omul va trăi, va avea viaţă lungă, dacă vor cădea e semn de moarte. De mare necaz. Uneori se lasă în parii de la gard. Spre Transilvania se mai adaugă şi câte o bucăţică de zahăr în cunună şi se lasă să se vadă ce se prinde de cunună. După parii pe care îi vor găsi pe floarea de sânzâiene vor avea noroc în turme de animale, de bovine, cai, oi... Se invocă puterea sa augurală. Dacă este culeasă în condiţii ritualice bine respectate, dacă este purtată cum trebuie se pare că ea va aduce dragoste şi bucurie celor ce au recoltat-o. Acest mister al nopţii de Sânzâiene, mai exact al ajunului, mai sunt culese acum toate plantele de leac, toate buruienile tămăduitoare fiindcă se spune că acum dacă le apucă amiaza soarele le fură puterile şi nu mai sunt capabile să tămăduiască. Se ciunteşte cumva în această zi din puterea tămăduitoare a plantelor. De aceea pe platourile montane acum este un timp bun de cules un prim set de plante de leac, cu virtuţi terapeutice, aşa cum vom reîntâlni iarăşi spre Ziua Crucii, când este ultimul moment în care le mai poţi culege ca să ai parte de leacul lor", a mai spus Doina Işfănoni.


 Dr. Doina Isfanoni, director stiintific la Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti"

Să nu călcaţi în Hora Sânzâienelor!
"Sunt credinţe care asociază entitatea Sânzâienelor de Iele,  Frumoasele, Dânsele... Acele spirite care pot să-ţi dăruiască frumuseţe, puteri neaşteptate, te pot face extrem de norocos în ceea ce tu lucrezi, vrei să înfăptuieşti, dar există şi un tribut. Dacă nu le cinsteşti, ele se răzbună. De aceea hotarele, răspântiile, marginile de păduri, pe unde se crede că ele ar umbla trebuie atent ocolite în această perioadă, se şi spune, nu cumva să treci pe acolo pentru că dacă din greşeală calci pe zona pe care ele au jucat, au făcut hora lor, te marchează, de regulă îţi fură minţile... Acest tip de răzbunare bineînţeles că are şi antidoturi, numai în următorul an mai poţi scăpa de luatul acesta al minţilor, ducându-te în acelaşi loc", explică etnologul Doina Işfănoni (foto).

Unele  popoare ale Antichităţii celebrau Anul Nou în preajma solstiţiului de vară.

La egipteni, anul începea în ziua întâi a lunii Thot, când apărea pe cer, înaintea răsăritului soarelui, steaua Sirius. în Antichitatea greacă, anul începea tot la solstiţiul de vară, în prima zi a Lunii Noi.