Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astfel, proiectul dorea eliminarea condiționării din legea penală a existenței unor raporturi de muncă sau similare, pentru ca o agresiune sexuală să poată fi considerată hărțuire sexuală. Printr-un amendament nemotivat, Comisia Juridică a eliminat cu totul propunerile făcute de inițiatori, decizând ca legea să intre la vot, în Plen, exact cu conținutul pe care actul normativ își propunea să îl repare. Mai mult, după vot, legea se referă la majorarea unor pedepse pentru folosirea funcției în scop sexual, care este prevăzută de Codul penal la un cu totul alt articol decât acela pe care inițiatorii doreau să-l modifice. Definirea extrem de vagă și greoaie a hărțuirii sexuale în legislația din România face ca, în ultimii cinci ani, instanțele naționale să fi reușit să emită doar 19 hotărâri de condamnare pentru acest gen de fapte. Lucru care intră în contrast evident cu miile de decizii de condamnare pronunțate, în aceeași perioadă, în dosare care vizează violul, agresiunile sexuale, traficul de persoane și de minori sau proxenetismul.
În forma actuală a legii, Codul penal prevede, la articolul 223, infracțiunea de hărțuire sexuală, definită ca „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă, prin aceasta, victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare”, fapta fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Conform unui proiect de lege inițiat de mai mulți deputați – este vorba despre parlamentarul neafiliat Dragoș Cătălin Teniță, de liberala Diana Morar, de social-democrata Simona Maya Teodoroiu (fost judecător la Curtea Constituțională) și de Oana Murariu de la USR -, această definiție a hărțuirii sexuale ar trebui să fie modificată, în sensul că, prin această faptă, ar trebui să se înțeleagă „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală, dacă, prin aceasta, victima a fost intimidată, pusă într-o situație umilitoare sau i-a fost cauzată o stare de temere”.
Mai departe, la alineatul al doilea, același articol din Codul penal în vigoare prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Deputații care au inițiat proiectul de lege de modificare și de completare a acestui articol doresc înlocuirea definiției alineatului 2 cu aceea că „se asimilează hărțuirii sexuale utilizarea, chiar pentru o singură dată, a oricărei forme de presiune gravă cu scopul real sau aparent de a obține un act de natură sexuală, fie în favoarea autorului faptelor, fie în favoarea unei alte persoane, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.
Modificările propuse merg și mai departe
În continuare, proiectul de lege propune introducerea unui nou alineat, „3”, conform căruia „dacă fapta a fost săvârșită în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 1 an sau amendă”.
De asemenea, se dorește introducerea unui alineat „4”, care să prevadă că „dacă fapta a fost săvârșită de către un personal didactic sau nedidactic din învățământul preuniversitar, respectiv de către un personal didactic și de cercetare auxiliar din învățământul universitar, împotriva unui elev, respectiv a unui student, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani”. Ca și în forma actuală a Codului penal, acțiunea penală urmează să fie pusă în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Victima, pusă în situația de a acuza autorul de o altă faptă
Deputații inițiatori explică pe larg necesitatea acestor modificări, arătând, în cuprinsul expunerii de motive care au stat la baza redactării proiectului de lege în discuție, că, potrivit reglementărilor actuale din Codul penal, pentru ca o persoană vătămată să poată depune plângere penală împotriva unui făptuitor pentru infracțiunea de hărțuire sexuală, este necesară existența unei „relații de muncă sau similare”. În caz contrar, persoana vătămată trebuie să depună plângerea penală pentru săvârșirea unei alte infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de hărțuire sau infracțiunea de amenințare. „Pe lângă aceasta, semnalăm faptul că sintagma «în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare» este vagă, lăsând la latitudinea instanței de judecată definirea «relației similare», faptul că o victimă a hărțuirii sexuale este condiționată de existența unui asemenea raport cu făptuitorul, pentru a-l putea aduce în fața justiției pentru această faptă, ceea ce are urmări extrem de grave”, precizează autorii proiectului de lege.
Astfel, aceștia susțin că, dacă fapta de hărțuire sexuală nu se realizează în cadrul unui raport de muncă sau similar, persoana vătămată trebuie să depună plângere pentru o altă infracțiune. „Există diferențe importante în ceea ce privește consecințele juridice ale unei condamnări pentru infracțiunea de hărțuire sexuală reglementată de articolul 223 Cod penal, față de o condamnare pentru infracțiunea de hărțuire, reglementată de articolul 208 Cod penal, sau de infracțiunea de amenințare, reglementată de articolul 206 Cod penal”, se arată în documentul citat.
Statul român, condamnat la CEDO într-un astfel de proces
În acest sens, pentru infracțiunea de hărțuire sexuală, se poate dispune înregistrarea persoanei condamnate în Registrul național automatizat cu privire la persoanele care au comis infracțiuni sexuale, de exploatare a unor persoane sau asupra minorilor, în timp ce pentru celelalte infracțiuni nu este reglementată o asemenea măsură. Mai mult, în cazul unei recidive, dacă făptuitorul comite o nouă infracțiune contra libertății și integrității sexuale a unei persoane, noua pedeapsă aplicată și celelalte măsuri correlative vor fi influențate de tipul de infracțiune pentru care a fost pronunțată prima condamnare. Iar lipsa jurisprudenței în ceea ce privește judecarea faptelor de hărțuire sexuală întreține acest cerc vicios al minimizării gravității acestor fapte și a lipsirii de consecințe juridice penale, în detrimentul victimei.
„Nici măcar în cadrul unui raport de muncă, faptele de hărțuire sexuală nu sunt tratate ca atare, victima suferind stigmatizare socială, în timp ce comportamentul agresorilor este tolerat”, subliniază inițiatorii. Aceștia reiterează faptul că, în vara anului 2022, CEDO a pronunțat o hotărâre de condamnare împotriva statului român în privința unei fapte de hărțuire sexuală petrecută la locul de muncă. „Este vorba despre un caz în care statul a eșuat în a lua măsuri de protecție în privința victimei, dar a și contribuit la dubla victimizare a persoanei în cauză. În ciuda faptului că partea vătămată a adus probe din care avansurile și presiunile reieșeau destul de clar, magistrații au considerat că faptele semnalate nu pot fi considerate hărțuire sexuală pentru că, din înregistrări, nu reieșea că victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare și că agresorul a povestit un istoric al unor raporturi sexuale între părți, iar, conform declarațiilor martorilor, victima ar fi fost văzută tristă sau afectată doar uneori, după întâlnirile cu agresorul, pe când, alteori, părea chiar bine dispusă”, mai arată deputații inițiatori, care concluzionează că „acest lucru arată că, din păcate, atitudinea împotriva comportamentelor sociale nocive este insuficient de fermă, perpetuând un cerc vicios în care agresorii sunt mai degrabă încurajați să persiste în comportamente ce ușor pot deveni infracțiune, deoarece nu se iau măsuri”.
Senatul a rezolvat problema: Votăm legea, dar nu cum a fost inițiată, ci așa cum arată și textul în vigoare
Ei bine, cu aceste argumente, în forma propusă, inițiativa legislativă de modificare a articolului care incriminează infracțiunea de hărțuire sexuală din Codul penal a intrat în dezbaterea parlamentară. Mai întâi, a intrat în circuitul parlamentar la Senat, care este prima Cameră sesizată, unde a primit avize favorabile atât de la Consiliul Economic și Social, cât și de la Consiliul Legislativ, primind, totodată, „undă verde” și din partea comisiilor de specialitate.
Numai că, ce să vezi, odată intrată în dezbaterea Comisiei Juridice, de Disciplină și Imunități, care este forul raportor, propunerea legislativă a fost măcelărită la propriu, astfel încât, atunci când a fost trimisă plenului, spre acordarea votului de adoptare, legea arată exact ca înainte de a fi fost modificată.
La data de 30 octombrie 2023, Comisia Juridică, în majoritate de voturi, a emis un raport de admitere, transmițând plenului propunerea de adoptare a proiectului de lege, dar nu în forma inițiată de autori, ci într-una modificată prin mai multe amendamente admise. Cel mai important amendament vizează chiar propunerile de modificare operate la alineatele 1 și 2 ale articolului 223 Cod penal, propuneri care au fost pur și simplu eliminate din corpul propunerii legislative, menționându-se, în anexa raportului, că legea „rămâne în forma în vigoare a articolului 223” (VEZI FACSIMIL). Nu este notată nicio motivare pentru care Comisia Juridică a acționat astfel.
În schimb, mai există un amendament admis, depus chiar de către cei patru deputați inițiatori, cărora li s-a adăugat și senatorul neafiliat Cosmin Poteraș, privind completarea articolului 299 Cod penal, care se referă la infracțiunea de „Folosirea abuzivă a funcției în scop sexual”. Conform acestui amendament, „dacă aceste fapte au fost săvârșite de către personalul didactic din învățământul universitar și preuniversitar împotriva unui elev sau a unui student, limitele speciale de pedeapsă se majorează cu o treime”. În prezent, legea penală pedepsește astfel de fapte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Prin forma transmisă de Comisia Juridică plenului a acestui proiect de lege, singura modificare a Codului penal este acest ultim amendament, iar legea, în sine, nu mai are nici cea mai mică legătură cu ceea ce au propus inițiatorii ei și nici cu argumentele pe care le-au inserat în cuprinsul expunerii de motive.
În această formă măcelărită, legea a intrat, în aceeași zi de 30 octombrie 2020, la vot, în Plenul Senatului, unde a fost adoptată cu 95 de voturi „pentru”, zero „împotrivă”. La data de 6 noiembrie 2023, proiectul a fost distribuit Camerei Deputaților, care este for decizional, și a fost transmis Comisiei Juridice, pentru depunerea raportului final până la data de 22 noiembrie.
Doar 19 condamnări de hărțuire sexuală, în 5 ani. Mii de condamnări pentru alte fapte de natură sexuală
În România, în ultimii cinci ani, există foarte puține soluții definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de hărțuire sexuală, tocmai din motivul că este foarte greu de respectat criteriile formulate la articolul 223 Cod penal. Astfel, datele oficiale arată că există un număr disproporționat de condamnări pentru infracțiuni grave contra libertății și integrității sexuale a persoanei, cum ar fi violul, actul sexual cu un minor, traficul de persoane sau proxenetismul, comparativ cu numărul de condamnări pentru săvârșirea infracțiunii de hărțuire sexuală, care este o infracțiune de gravitate mai ușoară.
Relevant în acest sens este un raport al Ministerului Afacerilor Interne (MAI), transmis comisiilor parlamentare, în care se arată, negru pe alb, că, în ultimii opt ani, au fost pronunțate doar 19 sentințe judecătorești definitive de condamnare pentru hărțuire sexuală, în contrast puternic cu numărul de condamnări pronunțate pentru alte infracțiuni contra libertății și integrității sexuale a persoanei, fapte mult mai grave, în aceeași perioadă de referință - 2014-2022.
Astfel, au fost 4.143 de condamnări pentru viol, 2.332 de condamnări pentru acte sexuale cu un minor, 1.715 condamnări pentru proxenetism, 1.187 de condamnări pentru pornografie infantilă, 762 de condamnări pentru agresiune sexuală, 504 condamnări pentru coruperea sexuală a minorilor și 49 de condamnări pentru racolarea minorilor în scop sexual. Au fost, de asemenea, pronunțate 1.147 de condamnări pentru trafic de persoane și 1.777 de condamnări pentru trafic de minori.
Potrivit parlamentarilor care au inițiat proiectul de lege în discuție, măcelărit într-o manieră evidentă la Senat, „faptul că există o asemenea discrepanță între numărul de condamnări pentru infracțiunea de hărțuire sexuală și celelalte infracțiuni mult mai grave contra libertății și integrității sexuale a persoanei arată că există o problemă serioasă legată de modul de definire a conținutului infracțiunii de hărțuire sexuală, culminând cu eșecul statului în a lua măsuri de protecție a victimelor”.
