Punia 2006 - Raspantia berberilor

Habib a trait "langa Romania". In Belgia si in Franta. Dar s-a intors in satul lui batut de vanturile aducand dinspre sud o caldura seaca si nisipoasa in fiecare zi pe la orele dupa-amiezii.

Ca de obicei, Habib si ceilalti barbati respectabili ai comunitatii stau la cea mai racoroasa masa a cafenelei, asezata langa o fereastra de la care se poate vedea cam tot ce misca in sat, beau cafea dupa ceai si ceai dupa cafea, fumeaza sisa si joaca rami. Dupa ce-si termina lunga siesta, pleaca pentru a avea unde reveni pe-nserat.

MASA SFANTA. Locul la acea masa, echivaland cu "adunarea barbatilor satului", reprezinta in lumea musulmana onoarea maxima daruibila unui muritor. Este imaginea puterii. O mare parte din viata comunitatii graviteaza in jurul acelei mese. Exista, in lumea antropologilor, o teorie ce vorbeste despre ea, despre masa, ca despre un alt "sfant" venerat de barbatii adulti si la gratiile caruia viseaza toti tinerii. Unul dintre acei sfinti care nu starnesc gelozia profetului. Daca satul are un magazin, acesta este plasat in imediata vecinatate a acestui veritabil locas de cult in care batranii si inteleptii sunt invitati sa joace toate rolurile posibile intr-o comunitate - de la consiliu local la comisie de impaciuire.

Cand Habib mi-a vorbit, in cafeneaua lui Segni din Sidi M’hammad Nouiguiez ("Sidi inseamna Sir", avea sa ma lamureasca Habib), despre Belgia "à cote de Roumanie" m-am straduit sa nu zambesc. Habib reprezenta elita comunitatii in dialogul cu noi, beduinii in blugi, descinsi din dubita verde pentru a scormoni pe sub pietroaie. Ei, localnicii, nici nu le-ar baga de seama. Stau acolo, nemiscate, cel putin din vremea in care acei mizerabili colonizatori francezi le-au construit, cu mai bine de jumatate de veac in urma, aceste minunate sosele ce strabat tara de la nord la sud si de la est la vest.

INTELEPTII. Masa la care barbatii satului decid soarta comunitatii

I-as fi stirbit autoritatea de berber umblat prin lume si intors acasa ca intelept atoatestiutor. Si ar fi fost un gest necugetat nu doar fata de el, ci chiar fata de starea reala a lucrurilor. Acest "langa Romania" este o cheie pentru multe din necunoscutele secolului al XXI-lea. Pentru el si pentru ai sai, carora le explicase, in araba, de unde venim, Europa este ceva, acolo, departe, o mica desaga doldora de natiuni inghesuite pe un petic de pamant cat un punct mai gros pe harta lumii. O aparitie monotona de fizionomii cvasiidentice, functionand uniform, dupa un set comun de reguli si mecanisme. La fel cum unui european in devenire, de data aceasta pretentios jurnalist sportiv din Romania cu state vechi si pretentii moderne, un arbitru sirian de fotbal i-a sugerat instantaneu sintagma "magrebian". Habib stie cate ceva despre Romania. Rosteste numele lui Ceausescu si ma intreaba daca am reusit sa intram in piata comuna. Ii vorbesc, optimist, despre ceea ce acasa, in limba contemporana de lemn, se numeste "orizontul 2007". Dar nu am rezistat sa nu-i arunc o provocare, legandu-ma de Ceausescu: "Noi, romanii, i-am spus, stim ce sa facem cu dictatorii care-si lipesc portretele si urechile de toti peretii. Ii impuscam". Sunt convins ca a inteles aluzia, dar s-a temut, probabil, ca fotografia de pe peretele cafenelei sa nu se supere. Nu i-ar fi util. Are o mica afacere, imi explica, aratandu-mi casa, vinde piese de schimb, covoare, tot ce, neperisabil, se poate vinde aici, la intretaierea drumurilor ce leaga Kairouan de Gabes si Gafsa de Sfax, intr-un pustiu plasat la nici sapte kilometri de mare. Cand nu se anunta clienti (si simte el prea bine cand ar fi cazul sa nu plece de la pravalie) joaca rami, varianta magrebiana, cu carti, a europeanului rummy. Privesc peste tejgheaua barului: in rafturi, printre pahare goale, dublandu-se gratie imaginii reflectate in oglinda, zac vreo zece seturi de carti de joc. Arunc apoi o privire spre interiorul cafenelei. Ar reveni cate un set de carti fiecarei mese. Cei trei colegi de rami si chibitul fumator de sisa il asculta cu atentie pe Habib, care pare a le preda o lectie de istorie recenta. L-am auzit rostind de cateva ori numele "odiosului".

AUTOSTOP. Sapte femei asteptand o masina catre o destinatie pierduta in pustiu

LA INTERSECTIE. In tot acest timp, Kera si Zaher reglau cureaua de transmisie a dubitei, domnul doctor isi flutura plasa culegand insecte, in vreme ce domnul director il asista, sub ochiul atent, filtrat de lentilele aparatului de filmat al lui Radwan, pe Gabi, in incercarea acestuia de a determina motivul mortii unui porumbel gasit in spatele cafenelei. In rest, ne zbenguiam prin cafenea si imprejur, fotografiind tot ceea ce "acasa", in Europa, ar putea primi eticheta "exotic". L-am ales pe batranul cu palariuta caramizie si esarfa alba fluturata de adierile ce il ating, din cand in cand, de la spate. Sta nemiscat, in costumul lui cel mai bun, pe terasa cafenelei. Prin ochelarii rotunzi, aducand cu cei mai celebri ochelari rotunzi din lume, cei ai lui John Lennon, doar ca sunt putin mai mari, asista, intr-o mormantala tacere si nemiscare, la tot ce se perinda din cand in cand prin mica lor intersectie, mergand spre Marele Sud sau catre muntii golasi ce-si ridica, undeva, departe, la vreo 30 de kilometri, crestele. O imagine nealterata de nici un fel de obstacol. Nici urma de vegetatie, doar palcuri marunte de buruieni, ultimele forme de viata ale anotimpului racoros apropiindu-se de final inaintea verii fierbinti, cand totul va fi doar un imens ocean de pamant prafuit. Peste drum, mai multe berbere de toate varstele, unele imbracate in costumatia populara, altele (mai tinere, parca) purtand blugi asteapta o ocazie pe drumul ce porneste spre vest, catre El Gtar. Masini nu sunt multe. In general, modele papuc, de fabricatie franceza, vechi de cand lumea. Le-or fi lasat aici, la plecare, "imperialistii" chemati acasa de un Charles de Gaule incapabil sa le mai asigure securitatea. Imi amintesc cum, in Krajna Kninului croat, aveam sa aflu ca sarbii alungati in 1995 vindeau, cu 10.000 de marci, vile de dimensiunile celor pe care statul roman tot planuieste sa le ridice in vesnic fantomaticul cartier "Henri Coanda" pentru a le vinde tinerilor casatoriti la preturi abuzive. La fel, probabil, francezii isi vor fi luat cu ei tot ce se puteau lua in cateva bagaje de mana, cat sa nu se scufunde ferryboat-ul de Marsillia. Restul a fost vandut in mare graba. Inclusiv aceste Peugeot-uri ce se mai tarasc astazi pe soselele Tunisiei, incurcand bolizii imbogatitilor favoriti ai regimului condus de luminatul despot Ben Ali.

CUBA DIN SAHARA

PREISTORIE. Si, totusi, se misca Dintr-un anumit punct de vedere, Tunisia aduce a Cuba. Americanii raman socati sa vada atatea Chevrolet-uri din anii ’30 circuland pe strazile Havanei. Pentru ei, din acest punct de vedere, orasul lui Castro este un muzeu viu in aer liber si o intoarcere in vremurile bunicilor. Cam la fel trebuie sa simta si francezii cand se intersecteaza cu nenumaratele Peugeot-uri din evul mediu automobilistic. La raspantia de langa cafeneaua lui Segni, unele dintre aceste Peugeot-uri, bandajate cu scotch, opresc. Una dintre femei se duce la cabina sa negocieze cu soferul. Nu costa nimic, trebuie doar informat asupra destinatiei. Celelalte se suie in mare graba pe platforma. In cateva momente, gasca multicolora se pune in miscare. Masina, nu. Se pare ca nu au traseu comun. Coboara, dar nu li se citeste resemnarea in priviri. Nu au nimic de pierdut daca mai asteapta. Se indeamna unele pe altele in prim-planul viitoarei fotografii pe care, atras de zarva de vizavi, ma grabesc sa o fac. Sapte femei, trei generatii, un alt univers.

NU RATATI

Maine: si pustiurile au istoria lor.