Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 15 august, locuitorii din Oituz-Poiana Sarata se vor intruni, cu mic, cu mare si mai ales cu mic, cu bere sa sarbatoreasca ziua localitatii si sa cinsteasca (in sensul bahic al termenului) memoria stramosilor cazuti la datorie acum 94 de ani, in Primul Razboi Mondial, pe acele meleaguri si carora le datoram existenta statala.
Estimp, osemintele stramosilor cu pricina sunt lasate sa putrezeasca, prada intemperiilor si sobolanilor in osuarul comun de sub mausoleul din cimitirul militar al satului Poiana Sarata.
Mausoleul are o gaura ca o fereastra in zid, protejata doar de un grilaj metalic, cu ochiuri prin care mi-am putut strecura mana si aparatul foto.
Privind prin aceasta gaura in zid, se pot vedea stivele de schelete umane – femururi si tibii randuite ca lemnele intr-un palet si, din loc in loc, cranii rostogolite pe pardoseala. Peste acestea si printre acestea se gasesc lemne putrezite - ramasitele imensului cosciug care a adapostit, odinioara, osemintele.
Pe principiul 'Sa vopsim pe-afara gardul', sirurile de cruci din fata mausoleului sunt relativ ingrijite, iar numele soldatilor respectivi inca se disting. In schimb, crucile din a doua jumatate a cimitirului sunt napadite de buruieni si nu-i poti identifica pe cei in memoria carora au fost ridicate.
Cimitirul si osuarul sunt comune, in sensul ca acolo sunt si ramasitele soldatilor romani ce au luptat in Armata Romana si ale soldatilor aliati rusi si ale soldatilor transilvaneni de etnie romana ce au fost fortati sa lupte in Armata Austro-Ungara impotriva fratilor munteni, moldoveni si chiar ardeleni refugiati si osemintele soldatilor unguri si austrieci inamici. Este un amanunt pe care nu toti localnicii il stiu si se minuneaza cand vad vizitatori din Ungaria cum vin si asaza jerbe de flori sau aprind o lumanare (printre osemintele din osuarul comun am zarit chiar si o cocarda cu tricolorul Ungariei).
Acum, spiritele sunt relativ linistite in Poiana Sarata, din punct de vedere al relatiilor interetnice. Dar asta si pentru ca in sat nu mai sunt unguri-ceangai.
Citește pe Antena3.ro
Odinioara, romanii si ceangaii au coexistat pasnic in Poiana Sarata bacauana, localitate aflata chiar la granita primei Romanii cu Autro-Ungaria din care facea parte si Ardealul. Dar, batranii satului istorisesc ca, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand hortistii faceau ravagii in Ardeal, ceangaii s-au simtit datori sa-si aduca obolul si au executat 20 de romani – vecini cu care nu avusesera nimic de impartit multe zeci de ani. Drept care, cand roata razboiului s-a intors in defavoarea hitleristilor si hortistilor, ceangaii au evacuat zona, de teama represaliilor.
Cimitirul romano-catolic al satului se gaseste pe o culme muntoasa, in imediata vecinatate a monumentului inchinat soldatilor germani cazuti in primul razboi mondial – iar acesta, la randul sau, marcheaza reduta de odinioara, cu transee, cuiburi de mitraliere, adaposturi pentru tunuri si cratere provocate de obuze. Monumentul are crucea ciobita, iar din epitaful 'Sie varen trev bisinden tod' ('Au ramas credinciosi pana la moarte') doar ultima parte se mai distinge.
Cimitirul este complet napadit de buruieni inalte pe alocuri de un stat de om, ce par impamantenite de zeci de ani. Acolo unde se disting, inscriptiile de pe cruci (care din piatra -unele vechi de peste un secol-, care ceva mai noi, metalice) arata ca mormintele sunt, in majoritate, ale unor ceangai, dar ca si dintre romani au fost printre romano-catolici.
Revenim la mausoleul inchinat soldatilor romani si maghiari din primul razboi mondial. Acesta este in administrarea Primariei Oituz. Viceprimarul Ionel Gheorghe este chiar din Poiana Sarata. Cand il intrebam daca e la curent cu situatia osuarului, replica: 'E vreo problema? Asa e situtia de aproape 100 de ani'. Edilul ne invita la festivitatile din ziua de 15 august: 'Chiar daca e buget de austeritate, vom avea o distractie populara, cu traditionalii mici, cu bere si o sa fie si formatii artistice'.
De partea sa, colonelul Traian Ungureanu, directorul adjunct al Oficiului National pentru Cultul Eroilor deplange situatia mausoleului din Poiana Sarata: 'Cunosc situatia, am fost acolo chiar la inceputul acestui an. Avem un proiect impreuna cu omologii din Ungaria, pentru a aduce totul la starea initiala. Sa speram ca la anul ni se vor aloca fondurile necesare. E pacat ca s-au produs aceste profanari. Din pacate, sunt unii care nu au niciun dumnezeu, nu mai tin cont de nimic. Dar si cei din administratia locala au partea lor de vina.'
Si in comuna Oituz, satul Oituz (fost Grozesti) se afla un mausoleu al eroilor din localitate, morti in timpul Primului Razboi Mondial. Aici nu exista acces la osuarul comun si, ca atare, se poate presupune ca este intr-o situatie ceva mai buna decat cel din Poiana Sarata. Dar, starea crucilor este mai proasta – nimeni nu se oboseste cu plivitul buruienilor macar.
La o distanta mica de mausoleu se afla palatul cu gazon impecabil al multimilionarului Costel Casuneanu, care detine si alte mari proprietati in sat.
Poiana Sarata este exemplul tipic de localitate romaneasca cu potential turistic imens, exploatat insa exclusiv prin efortul unor investitori locali sau de prin alte parti, care au deschis pensiuni.
Aflata intr-o arie montana si beneficiind de un peisaj absolut incantator, strabatuta de Oituz si de alte paraie care se varsa in acesta, prin care misuna pastravii aflati des in meniul pescarilor din zona, Poiana Sarata mai are, dupa cum i-o spune si numele, un izvor de apa sarata. O conducta alimenteaza cu aceasta apa sarata un mic bazin aflat intr-o stare jalnica de pe malul Oituzului, folosit ca piscina, in special de turistii mai putin pretentiosi, care se cazeaza la cort, gratis, pe terenul din imprejurimi.
Puneti cap la cap conditiile naturale, cu o exploatare strategica a izvorului cu apa sarata si a istoriei locurilor si ajungeti la o statiune first class. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca localitatea nu se afla prea departe nici de alte puncte de interes major, cum ar fi Baile Tusnad si Lacul Sfanta Ana.
