Răzvan Theodorescu îl sorcovise pe Iliescu să ajungă preşedinte

În România era o singură televiziune, cea înfiinţată în 1956 şi care în decembrie 1989 îşi zisese şi "liberă". Director general al ei a fost numit, la propunerea lui Petre Roman, istoricul de artă Răzvan Theodorescu. În memoriile publicate despre această perioadă sub titlul "Cele 900 de zile ale manipulării" (Editura Tinerama, 1994), Răzvan Theodorescu relatează episoade semnificative.

Viitorul director se remarcase prin activism deosebit în zilele "revoluţiei". Puţin după ce elicopterul cu Ceauşescu se ridicase în văzduh, la ora 13:15, Răzvan Theodorescu intrase în incinta televiziunii. Un sfert de ceas mai târziu se adresa naţiei din celebrul studio 4. Apelul său viza protejarea patrimoniului "spoliat" de Ceauşeşti, care trebuia recuperat şi pus în muzee. Imediat, generalul Rus, comandantul flotilei lui Ceauşescu, metamorfozat şi el de câteva minute în revoluţionar, a ordonat unor militari să-l însoţească pe Răzvan Theodorescu în misiunea asumată. Până la poarta reşedinţei Ceauşeştilor, grupul a sporit pe traseu cu "oameni de bine". La ora 14:00, Răzvan Theodorescu intra în biroul lui Ceauşescu.

Cum nu insistă deloc în amintitele memorii asupra valorilor recuperate, reiese că s-a întors curând la televiziune "spre a anunţa că reşedinţa lui Ceauşescu este sub controlul armatei". De acolo s-a deplasat la sediul CC, unde se regrupa noua putere. Şi tot aşa într-un du-te-vino punctat de ştirile cu teroriştii şi adeziunile FSN, se pare că până-n Crăciun, Răzvan Theodorescu a depăşit popularitatea Doinei Cornea de disidentă, fiind declarat "numărul 1 în salvarea patrimoniului naţional din zona Primăverii".

Nu-i de mirare că Petre Roman l-a propus ca director general al TVR Libere. A urmat o întâlnire cu Ion Iliescu, pe care-l ştia însă de dinaintea lui decembrie 1989. Iliescu fusese prieten cu un vecin al său din Dorobanţi şi, scrie Răzvan Theodorescu, "am avut prilejul, ţin minte, ca în ultima zi a unui an - '84 sau '85 -, urându-ne «mulţi ani» în faţa blocului, cu sifoanele în mână, să-i spun cu voce mai scăzută, că îl aşteptam... preşedinte al României!".

Decretul de numire semnat de Ion Iliescu a venit la 14 februarie 1990, puţin după ce Răzvan Theodorescu fusese ales rectorul Institutului de Arte Plastice. I-a cedat funcţia de rector sculptorului clujean Mircea Spătaru, fiind instalat la TVR de Ion Caramitru, vicepreşedinte al CFSN. Flancat de doi "ceauşişti" cu experienţă - fostul director tehnic Nicolae Stanciu şi fostul director general Petre Constantin - a intrat în "babilonia" mamutului de presă.

După mineriada din iunie 1990, Răzvan Theodorescu ajunsese, cum singur mărturiseşte, "atacat de toţi". Zilnic, presa românească şi cea străină abordau tema mineriadei. În august '90, ziarul Le Figaro a reprodus un lung interviu cu Răzvan Theodorescu, care şi-a sintetizat astfel afirmaţiile: "Vorbeam acolo de cele trei greşeli comise, după opinia mea, de Guvernul român, şi anume: neglijarea extremismului antisemit şi xenofob - manifestat în forme de dreapta de către o stângă în organizare şi ofensivă -, scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român - ce împiedica regruparea la ordinea zilei a celor care nu renunţaseră la o cale condamnată de istorie, favorizându-le acţiunea în umbra tuturor partidelor nou-apărute, de la fesenişti la ţărănişti, şi, în fine, lipsa de comunicare cu o mare parte, cu cea mai mare parte a studenţimii care căzuse, cu o superbă şi unanimă naivitate, în capcana unor provocatori din Piaţa Universităţii...".

Dar iată cum de "lipsă de comunicare" acuza guvernul însuşi directorul general al Televiziunii Române!