Realitatea virtuală, tratament pentru fobii şi traume

Un cercetător român foloseşte tehnologia 3D în România în psihoterapie
Un "bulgăre" de gelatină de aproape 1,4 kg ce conţine o reţea microsco­pică de celule nervoase, ceea ce-l face cel mai complex lucru din întregul univers: creierul uman. Modul în care sfidează de cele mai multe ori aşteptările îl transformă într-un mecanism elaborat şi splendid care provoacă oamenii de ştiinţă.

La Cluj, un cer­ce­tător de numai 38 de ani, şeful catedrei de Psihologie a Facultăţii "Babeş Bolyai" şi profesor al Institutului "Albert Ellis" din SUA, încearcă şi mai şi reuşeşte pe deasupra să facă din realitatea virtuală o practică de tratament psihotera­peutic. De la fobii la roboţi care să monitorizeze pa­cienţii cu tulburări de depresie grave.

Daniel David a stat mai mulţi ani în SUA ca postdoctorand şi apoi consultant la Clinica Mount Sinai School of Medicine din America, unde este profesor şi acum.
"Adevărul este că eu sunt cu un picior aici şi un picior acolo. Două-trei luni pe an eu sunt în America. Deci pot spune că aşa transfer informaţiile dintr-un loc în altul."

Prima posibilitate de a rămâne în SUA a avut în 2001, când a decis să se reîntoarcă în România. A crezut şi crede în continuare că aici poate să facă mult mai multe lucruri cu impact mai mare decât le-ar fi făcut în SUA.
"Pe partea de realitate virtuală erau mai multe laboratoare. Dacă o fac la Cluj beneficiază şi mai mulţi profesionişti şi populaţia. Când am hotărât să mă întorc din America m-am gândit aşa: vin în România şi dacă nu reuşesc să fac ceva măcar la nivelul pe care îl am aici în SUA, o să fiu veşnic nemulţumit şi frustrat. Am vrut să am o contribuţie la cu­noaştere, dar nu de la Cluj la Gilău, ci o contribuţie la cunoaştere internaţională."

Cu bani de la Uniunea Europeană, prin granturi propuse a reuşit să creeze ceea ce se cheamă platforma AVALON,  o clădire cu design futurist ce ascunde în spatele pereţilor mai multe laboratoare. În AVALON (Advanced Virtual Applications La­boratories of Napocensis) există mai multe laboratoare, la ale căror softuri au lucrat cercetători de la "Babes Boliay", dar şi de la universităţi din străinătate care să trateze mai multe afecţiuni.

"Cubul Matrix" de tip "cave" (peşteră) are patru pereţi pe care sunt proiectate filmuleţe 3D în funcţie de fobia pentru care pacientul vine să se trateze. De exemplu, o persoană care are frică de avion este proiectată în mai multe şedinţe în diferite situaţii, într-o lume virtuală 3D de la intrarea într-un avion gol, până la ultima şedinţă când eşti "proiectat" într-un avion care zboară la mii de metri altitudine.

Din afară n-ai zice că este mare lucru. Dar o da­tă ce-ţi pui ochelarii 3D pe nas şi "intri" în interiorul cubului totul se schim­bă. Cea mai dură experienţă este un "montaigne russe" virtual fo­lo­sit ca ultimă etapă pentru tratarea ce­lor cu rău de înălţime. Chiar şi virtual "cocoţată" în montaigne russe tre­buie să recunosc că mi s-au cam tă­iat picioarele.  

"Avantajul este că dacă am un pacient cu tulburări de anxietate, dacă îl expun gradat la situaţia care-i produce starea de frică se produce o rupere între stimulul condi­ţio­nat şi răspunsul condiţionat la nivelul min­ţii. Şi dacă folosesc acest «cub», în timp ce sunt cu pacientul acolo eu pot monitoriza reacţiile lui. El îmi spu­ne pe o scară de la 1 la 10 care este nivelul de anxietate pe care îl sim­­te şi, în funcţie de răspunsurile pe care mi le dă, eu pot schimba sce­na­­riul şi îl fac mai sever sau mai puţin se­ver."

Pacientul este filmat, iar la sfârşit psiho­terapeutul şi pacientul pot ana­li­­za împreună comportamentul. În terapia virtuală lucrurile se pot vedea în timp real.
"Este mai obiectiv şi mo­ni­torizează în timp real. Fo­lo­sim şi teste psihologice, dar şi interviul cli­nic. Punând cap la cap infor­ma­ţiile din primele trei şedinţe, aflăm care sunt problemele, de ce au apărut şi ce trebuie făcut."

Psihoterapia cu ajuto­rul realităţii virtuale nu este o altfel de psi­hoterapie. Este doar una dez­vol­tată tehnologic. "Tu poţi să dez­volţi sce­narii în realitatea virtuală care să se potrivească cu problemele pe care le are pacientul; sau cu cer­ce­tă­rile pe care vrei să le faci." Ca şi doam­na din Australia şi la Cluj sunt destui cei care au venit să se trateze pentru di­ver­se fobii. Spre exemplu cei mai mu­l­ţi care au venit până acum sunt cei care au fobia de a vorbi în pu­blic sau agorafobie. Tipul acesta de tulburare este deja bine studiat şi atunci se pot face servicii în folosul co­munităţii. Iar, aşa cum spune şi pro­fesorul Davis, întreaga platformă este creată 60%-70% pentru cerce­tare şi restul pentru servicii aduse comunităţii.

Un alt program se referă la stresul postraumatic al celor care se întorc din zonele de conflict. Programul a fost propus Ministerului Apărării Naţionale, care trebuia să stabilească un buget. Dar, pentru că bugetul a fost tăiat, ministerul nu a mai continuat demersurile pentru că nu au mai existat fonduri. "Nu numai că îi tratăm pe cei care se întorc din Irak prin programul Virtual Irak, ci şi pe cei care urmează să plece. Aceştia sunt transpuşi într-o realitate virtuală care simulează situaţii de acolo şi îi pregăteşti pre-combat. Preventiv, mi­litarul este expus la o situaţie gradată, o situaţie mai puţin ameninţătoare apoi din ce în ce mai periculoasă, astfel încât creierul lui să fie pregătit. În stresul post-traumatic apar pro­blemele de panică, deoarece în mintea lui se stabileşte o legătură între un stimul cum ar fi un miros de cauciuc ars sau de praf de puşcă şi reacţiile de panică. Şi atunci el trebuie expus treptat la stimulul care a ge­nerat reacţia de panică."

Daniel David nu este bucuros că are acest laborator, ci mai ales pentru ceea ce poate să realizeze cu el pentru cercetare. "Cercetarea a fost pră­buşită. Suntem pe ultimul loc în Eu­ropa la cercetare. Sunt granturi câş­tigate în anii trecuţi, în România, care au fost blocate din lipsă de bani. Dacă n-ar fi granturile internaţionale, ne-am bloca", spune David cu regret, adu­cându-şi aminte că a mai avut o ten­tativă în 2008 de a rămâne în Ame­rica. "Tot aşa, se tăiaseră fondu­rile. Era o frustrare." Apoi îşi revine. Mai are multe lucruri de continuat şi finalizat. Două dintre ele sunt obiec­tivele principale: un program vir­tual pentru copiii cu autism, program încă în testări la Oxford şi re­cu­noaş­terea oficială a profesiei de con­si­lier genetic.

"Am creat un program de master în consiliere genetică în urmă cu doi ani. Au intrat psihologi, me­dici, asistenţi medicali şi biologi. Un astfel de consilier genetic identifi­că riscul unei boli pe care ai putea să o dezvolţi şi îţi spune cum trebuie să-ţi modifici stilul de viaţă pentru a pre­veni. Dar din păcate România are ches­tia asta de a fi tot timpul cu 40-50 de ani în urmă. Am avut romantis­mul şi iluminismul la zece ani după ce a fost în Europa. Deci profesia asta de consilier genetic nu există în no­men­clator, în timp ce în străinătate este de mult timp. Chiar o colegă de-a mea este la Oxford într-un astfel de la­borator de consiliere genetică. Mi­nis­terul Sănătăţii trebuia să constate că aceasta este foarte importantă pentru populaţie, să creeze cadrul respectiv şi noi să venim cu expertiza de a pre­găti oamenii. Dar, nu. Acum pe lângă cercetare trebuie să fac chestii administrative, să fac demersuri pentru ca această profesie să fie trecută în nomenclator."


CLASĂ PENTRU COPIII CU ADHD ŞI SOFT PENTRU CONTROLUL DURERII
Virtual Classroom este un laborator creat pentru copii cu deficienţă de atenţie (ADHD). Copilul este proiectat într-o clasă virtuală şi este testat pentru a vedea cum reacţionează la diverşi stimuli care ar putea să-i distragă atenţia: uşa se tot deschide şi se închide sau zboară avioane de hârtie prin clasă.

"Noi lucrăm acum cu o echipă din Canada şi SUA să-l transformăm, adică de la diagnostic şi evaluare la intervenţie, cu programe care să-i corecteze comportamentul. Speranţa noastră este să dezvoltăm astfel de softuri, care după aceea să fie accesibile măcar instituţiilor mai mari sau cabinetelor individuale. Un astfel de soft ar costa 15.000-20.000 de euro. Dacă s-ar vrea o astfel de investiţie, o şcoală sau maximum două dintr-un judeţ ar putea avea un astfel de sistem. Mai întâi însă trebuie testat foarte bine şi apoi poate deveni un produs", spune profesorul Daniel David (foto).

Softul Pain Control a fost creat pentru pacienţii cu arsuri grave sau pentru amputaţi. "Sistemul este acum la Spitalul de recuperare din Cluj, unde se efectuează o serie de cer­cetări pentru controlul durerii." Programul constă în diverse sustrageri ale pacientului din lumea reală şi la crearea unei lumi virtuale care să-i creeze confort. De exemplu, în cazul arşilor, atunci când li se schimbă pansamentele, ei intră într-un program în care trebuie să doboare un om de zăpadă cu mai mulţi bulgări. Astfel, creierul percepe o senzaţie de răcoare, de iarnă, şi atunci durerile în timpul schim­bă­rii feşelor nu mai sunt atât de mari.