Reîntregirea familiei

"A fost un fenomen, pentru acel sistem, pentru vremurile acelea şi acei oameni de-atunci, şi aşa ar trebui să rămână: o legendă", spunea Vasile Şeicaru despre Cenalul Flacăra în urmă nu cu foarte mult timp. Artiştii, longevivi ori pasageri pe băncile Cenaclului, dar martori la naşterea şi creşterea legendei, ne-au împărtăşit amintirile lor.

Ca să scrii despre fenomenul Cenaclului Flacăra şi poe­tul Adrian Păunescu trebuie să răstorni scara valorilor, să o treci prin sita nemiloasă a timpului şi să încerci să priveşti obiectiv o perioadă pe cât de iubită, pe atât de controversa­tă, spune Maria Gheorghiu, provocată să scrie câteva rân­duri despre Cenaclul Flacăra şi inima lui, Adrian Păunescu.


Vocea nepământeană
"Obiectiv însă, oricât ai vrea, nu poţi judeca un feno­men din care ai făcut parte, chiar şi pasager. Nu am fost membru permanent al Cenaclului, dar am avut şansa să fiu remarcată de cei care făceau preselecţiile înaintea fie­cărui spectacol şi să fiu invitată să particip la două turnee, în perioada 1983-1984. Îi datorez lui Adrian Păunescu de­bu­tul meu artistic, cel care spunea, când mă prezenta, că am o voce nepământeană, tulburătoare sau că am o voce care vine din altă lume. Ceea ce a spus atunci despre mine mi-a dat încredere în forţa de a transmite publicului mesa­jul cântecului meu. Fac parte din generaţia care a avut par­te de deschiderea unui orizont cultural de necontestat, care trebuie aşezat (şi abia apoi, eventual, judecat) în con­tex­tul politic al vremii. Da, am făcut parte o perioadă foar­te scurtă din Cenaclul Flacăra, insuficientă pentru a do­bân­di notorietatea pe care unii dintre colegii mei de scenă de azi o au, însă suficientă pentru a înţelege fenomenul din in­terior, suficientă pentru a-mi da seama ce însemna ­atunci să fii membru al Cenaclului, ce însemna să fii în preajma poetului, să-l vezi la lucru."
Ca argintul viu
Laboratorul de creaţie al Cenaclului era unul fascinant şi complet diferit de modul în care Maria Gheorghiu înţe­le­gea atunci (şi azi...) creaţia: "Eu, prin natura fiinţei mele creatoare, sunt o introvertită, am nevoie de intimitate pentru a crea. Acolo totul se petrecea «la vedere». Trebuia să fii întotdeauna «pe fază», să poţi rezona cu starea indusă co­lec­tiv de «boss», să poţi să te adaptezi la starea de creaţie care se «revărsa» când se deschidea «robinetul». Era ca ar­gin­tul viu şi dacă voiai să rămâi în cursă, trebuia să-ţi po­tri­veşti paşii după ai lui. Pentru că atunci ştiam să ste­no­grafiez şi exista posibilitatea de a fi angajată la Revista Fla­că­ra, în câteva astfel de şedinţe am reuşit să salvez poezii care au devenit cântece. Îmi aduc aminte de «SOS această lume», cântată de Octavian Bud. De fapt, în acele şedinţe nocturne petrecute în vila din Strada Dionisie Lupu, am învăţat că nu e tocmai comod să stai în preajma unui ase­me­nea om dacă nu ai capacitatea de a fi mereu «în priză». Unul din lucrurile care m-au fascinat la acea vreme era pri­vi­rea lui, atât de albastră încât nu-i puteai face faţă. Mi-aduc aminte că la un moment dat chiar m-a întrebat de ce nu mă uit la el când îmi vorbeşte (nu i-am spus niciodată că mă intimida, mă fascina şi nu mai reuşeam să fiu coeren­tă...). Probabil de aici pornea şi capacitatea lui de a hipno­tiza atât de multă lume, de a reduce la unu o mulţime eterogenă".


Cea mai plăcută treabă
Doru Stănculescu, unul din puţinii folkişti care cu­noaş­te fenomenul dinainte de naşterea lui, admite importanţa ca­pitală a Cenaclului în viaţa lui privată şi profesională. "Sunt membru fondator al Cenaclului Flacăra, dar Cenaclul în sine a însemnat o reconfirmare a valorii mele. Deşi apă­ru­sem deja, ca folkist, la televizor – fiind deschizător de dru­muri al acestui curent, Cenaclul Flacăra a fost o parte foarte, foarte importantă din viaţa mea, în sensul că acolo mi-am găsit o familie. Eram cu toţii o familie şi ne bucuram să ne reîntregim din când în când şi să plecăm împreună la treabă. «Treaba» aceea era cea mai de plăcere trea­bă: plecam în turneu. Spectacolul nu dura 3 ore sau 7 ore, ci 24 de ore, pentru că eram tot timpul împreună şi tot acest timp eram un cenaclu, chiar şi în afara scenei. Cenaclul Fla­căra era nu un simplu spectacol, ci un mod de viaţă care din când în când primea şi martori – spectatorii – la existenţa lui", ne-a declarat Doru Stănculescu. Pentru cantautor, dintre toate poeziile lui Adrian Păunescu, cel mai aproape de sufletul lui rămân cele două pe care le-a cântat şi le cântă: "Balada de copilărie" şi "Peşte şi undiţă".


Chintesenţa contradicţiilor
"Întotdeauna mi-a fost greu să spun sau să scriu ce gân­desc despre oamenii pe care i-am întâlnit în viaţă, care într-un fel sau într-altul mi-au marcat existenţa şi care acum ne-au părăsit. Adrian Păunescu este unul dintre aceşti OAMENI. Cu POETUL m-am întâlnit cu mult timp în urmă, iar această fericită şansă a lăsat drept umbră cântecele pe care le-am compus pe versurile sale, poeme de-o frumuseţe şi o sensibilitate fără seamăn.

Cu OMUL m-am cunoscut ceva mai târziu şi pot spune cu mâna pe inimă că a fost una dintre cele mai rare şi ex­tra­ordinare experienţe trăite de mine. Rar întâlneşti atâtea expresii ale unei fiinţei umane într-o singură făptură. Rar întâlneşti o persoană atât de plină de bine şi rău, de plus şi minus, de cald şi rece, de da şi nu, de tunet şi soare, de noap­te şi zi, de viscol şi înseninare, de alb şi negru, chintesenţa tuturor contradicţiilor, de câte şi mai câte ale vieţii prin care trecem, în cele mai mari contraste şi la cei mai opuşi poli. Cine nu l-a cunoscut, aşa ca mine, nu are cum să înţeleagă ce înseamnă să-ntâlneşti un astfel de om şi mai ales n-are cum să înţeleagă ce înseamnă să trăieşti astfel de pierdere", spune Nicu Alifantis despre Omul şi Poetul ­Adrian Păunescu.


O mamă mândră
George Nicolescu îi este recunoscător lui Adrian Păunescu pentru că l-a "forţat" să-şi depăşească limitele şi să compună muzică. "Unul din lucrurile care m-au impresionat cel mai mult în Cenaclul Flacăra a fost acela că majoritatea folkiştilor îşi compuneau muzica după versurile lui Adrian Păunescu. În ceea ce mă priveşte, pot să vă spun că în primele zile după acceptarea mea în Cenaclu, domnul Păunescu i-a rugat pe compozitorii de acolo să-mi facă o piesă «dărâmătoare», ca să-l citez pe poet. A venit Victor Socaciu cu o piesă care a devenit mare succes, «Oameni de zăpadă», a venit Vasile Şeicaru cu «Aruncare în valuri», dar îmi doream altceva. Atunci Adrian Păunescu m-a întrebat ce versuri îmi plac. Mie îmi plăcea «Ca lumina ochilor», dar l-am rugat să mă lase pe mine să fac şi muzica. Astfel, personalitatea lui uriaşă m-a «obligat» să compun şi să o fac bine. Cu alte cuvinte, m-a pus la lucru".

Pentru George Nicolescu, un anumit moment magic creat de Adrian Păunescu nu va fi niciodată uitat. "La un spectacol, în sală era şi mama mea. L-am rugat pe poet să spună câteva cuvinte pentru mama mea. Mai mult, el a întrebat la microfon unde este doamna Nicolescu. Mama s-a ridicat în picioare, iar Adrian Păunescu i-a spus: «Felicitări, doamnă, aveţi un fiu premiant! George este proaspăt premiat al Cenaclului Flacăra, să fiţi mândră de el!». Nu ştiu ce bucurie mai mare putea să aibă mama, să aibă copilul lăudat de o asemenea personalitate precum Adrian Păunescu."


Insula de libertate
Pentru Victor Socaciu, Cenaclul Flacăra a însemnat o experienţă artistică extraordinară, dar şi o experienţă de viaţă fabuloasă. "Am intrat în Cenaclu ştiind că nu e vorba doar de o grupare artistică; era o mişcare naţională în sine, un fenomen cultural dublat de un fenomen social şi politic. Ştiam că în spatele mesajelor pe care Cenaclul le transmitea erau adevărate aspiraţii naţionale ale unei Românii care avea nevoie ca de aer de o supapă. Cenaclul Flacăra era într-un fel o insulă de ­libertate în mijlocul mării îngheţate, rigide şi care nu oferea nici un fel de perspective. Această mişcare a ­oferit însă tuturor speranţa obţinerii libertăţii, într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Din acest motiv m-am alăturat Cenaclului. Din acelaşi motiv am stat acolo timp de 7 ani, de la simplu membru până la angajat al Revistei Flacăra. Adrian Păunescu a luat Revista Flacăra într-un moment în care era o publicaţie anonimă, care nu însemna nimic, şi a dus-o după câteva luni în topul vânzărilor pentru că a transformat-o într-o revistă de atitudine socială şi politică, aşa cum în peisajul de atunci nu exista nimic altceva. Era braţul de presă al Cenaclului Flacăra sau, dacă vreţi, Cenaclul Flacăra era braţul artistic al tuturor demersurilor naţionale pe care Adrian Păunescu le făcea", îşi aminteşte Victor Socaciu.

Cantautorul rememorează cu emoţie momentul primei întâlniri cu Adrian Păunescu: "La cei 30 şi ceva de ani pe care îi avea când l-am cunoscut eu, era un om sclipitor. M-a fascinat de prima oară când l-am văzut, cu puţin timp înainte ca eu să intru în Cenaclu. Înainte de a ajunge eu la Adrian Păunescu a ajuns un cântec de-al meu, «Ţintă între bine şi rău». Refrenul – «Va veni o zi când fiecare/ Va simţi c-a devenit o ţintă» – i-a plăcut foarte mult şi a vrut să-l cunoască pe cel care l-a scris. Apoi am devenit membru plin al Cenaclului şi a urmat o carieră pentru care eu sunt şi-i voi rămâne întotdeauna recunoscător lui Adrian Păunescu. El nu a fost doar un mare poet, ci un om de conştiinţă naţională cum România avea nevoie atunci. Cu mâna pe inimă vă spun că acest neam al nostru trebuie să şlefuiască generaţii întregi pentru a naşte încă un om de o asemenea ­complexitate şi bogăţie precum a fost Adrian Păunescu. Ceea ce ne-a lăsat el moştenire – poezia, jurnalistica, proza extrem de bogată, arhiva de cântece – are valoare de patrimoniu naţional. În plus, ne-a lăsat un model de cetăţean, de locuitor al cetăţii. A fost un luptător pentru impunerea şi reaşezarea ­valorilor în albia firească a unei societăţi normale. Aş vrea ca alături de colegii mei din Cenaclul Flacăra să nu ne pierdem spiritul pe care l-am trăit în cadrul acestei mişcări. Chiar dacă Cenaclul Flacăra este un nonsens fără Adrian Păunescu, spiritul trebuie să rămână viu şi noi să-l ducem mai departe".

"A ars cu o flacără orbitoare!"
Cenaclul Flacăra a însemnat lansarea şi succesul lui Ştefan Hruşcă. Întâlnirea cu poetul Adrian Păunescu i-a pecetluit destinul. Vestea că Adrian Păunescu s-a stins din viaţă a creat o tristeţe covârşitoare în sufletul lui Ştefan Hruşcă. Din Canada, artistul ne-a trimis gândurile sale, prin intermediul poştei electronice: "S-a mai stins o lumină a simţirii noastre. Sunt convins că pentru mulţi, ca şi pentru mine, refuzul acceptării acestei veşti devastatoare ne va da puterea să trecem prin această zi tristă de toamnă fără să colapsăm interior. De mâine, cine ştie? Va trebui să ne purtăm de grijă, aşa cum ne-a spus înainte de plecare.

Adrian Păunescu a ars cu o flacără orbitoare. A dat foc felinarelor din noi, salvând prin simţire înaltă, de poezie şi dragoste atotcuprinzătoare, o generaţie considerată «de sacrificiu». Ne-a învăţat cuvintele LUMINĂ, LUPTĂ, LIBERTATE, cuvinte care existau deja în limba română, dar care rostite împreună au avut puterea să trezească la viaţă tineretul întregii naţiuni. Ne-a învăţat ce înseamnă Putna, Ţebea, Alba Iulia şi Trăsnea şi cât de adâncă era durerea din fiinţa noastră când ne recita «Doina» lui Eminescu. A creat o mişcare social-culturală mult mai profundă şi mai complexă decât beatlesmania; drogul nostru era poezia, manifestul nostru era reîntorcerea la eroii neamului într-o lume lipsită de eroi. Fie că am încercat sau nu să-l întelegem şi să-l îmbrăţişăm, astăzi suntem cu toţii la fel de zdruncinaţi şi de orfani. În numele întregii familii de artişti care s-au născut şi au crescut o dată cu Flacăra – sub flacăra Ta, Adrian Păunescu – îţi mulţumesc! Să-ţi fie trecerea lină" Ştefan Hruşcă. (Luminiţa Ciobanu)