Remember 1953 - Partizanii păcii, pe "23 August"

AUGUST 1953 ● Al IV-lea Festival Mondial al Tineretului de la Bucureşti
Se împlinesc în aceste zile 55 de ani de la Festivalul Mondial al Tineretului. A fost prima manifestare care a adus Bucureştiul în atenţia lumii. Cum apărea Capitala celor 40.000 de "partizani ai păcii" veniţi din întreaga lume şi cu ce impresii frumoase despre România au plecat aceştia ne-a relatat venezueleanul Oswaldo Barreto.   

AUGUST 1953 ● Al IV-lea Festival Mondial al Tineretului de la Bucureşti
Se împlinesc în aceste zile 55 de ani de la Festivalul Mondial al Tineretului. A fost prima manifestare care a adus Bucureştiul în atenţia lumii. Cum apărea Capitala celor 40.000 de "partizani ai păcii" veniţi din întreaga lume şi cu ce impresii frumoase despre România au plecat aceştia ne-a relatat venezueleanul Oswaldo Barreto.    

În Bali, pe insula de confluenţă dintre Oceanele Pacific şi Indian, într-o pauză de cafea a unei reuniuni ştiinţifice, prezentîndu-mă şi prin ţara de baştină, cineva a început să scandeze: "Gheorghiu-Dej luptător/ Pentru ţară şi popor!".  Surpriza de pe faţa mea i-a făcut pe cercetătorii în psihosociologie prezenţi să-l chestioneze pe venezueleanul Barreto ce "formulă" mi-a spus. "O lozincă pe care am învăţat-o în 1953 la Festivalul  tineretului din Bucureşti…"

ACOLO, DEPARTE. Am continuat povestea în camera de hotel a soţilor Oswaldo Barreto şi Sary Calonge. Cum a ajuns prestigiosul profesor al Universităţii din Caracas la Bucureşti? După război, în Venezuela se legalizase Partidul Comunist, şi-a început el relatarea din tinereţe. Într-o lume precum aceea a Americii Latine, fascinaţia documentarelor despre viaţa nouă şi progresul din ţările estice ale Europei după instaurarea regimurilor comuniste trezea speranţe. Aproape copil, s-a înscris şi el în tineretul comunist. După alegerile din ’52, cînd la Caracas s-a instalat altă dictatură, Baretto a plecat în exil la Paris. A făcut studii de drept la Sorbona.

De la Paris a venit în vara lui 1953 la Bucureşti. Era atunci membru al Partidului Comunist francez, dar printre cei plecaţi spre Bucureşti erau tineri "de toate culorile" politicului. Delegaţia Venezuelei s-a înfiripat din studenţi – majoritatea artişti şi pictori –, emigranţi, ca şi Baretto, în oraşe ale Europei Occidentale. Direct din Venezuela, nici unul.

ROMÂNI FRUMOŞI. "Două zile a durat călătoria făcută cu trenul – rememorează venerabilul profesor aventura trăită în urmă cu 55 de ani. Vedeam totul pozitiv, în culori frumoase. Românii erau foarte frumoşi. Ne îmbrăţişau, mulţi vorbeau franceza..."

Au fost cazaţi într-o clădire pe care o ştie ca pavilion al Americii Latine, undeva pe lîngă "cele două lacuri" (Herăstrău şi Snagov, îi amintesc eu numele lor uitate). Cele mai multe delegaţii veniseră însoţite de mari ansambluri artistice şi formaţii sportive. Doar venezuelenii emigranţi nu aveau nimic. Au început să improvizeze bazîndu-se pe talentele din grup. Întîmplări hazlii, datorate acestor improvizaţii, sînt momente fericite în bagajul bogat al memoriei interlocutorului.

LOZINCI NOI. "Mărşăluiam pe stradă în grup, îşi aminteşte profesorul Barreto. Români de pe margine ne-au înconjurat. Voiau «cuvîntul nostrum». S-a oferit Jose Lira-Sosa – student la filozofie atunci –, care a devenit un mare poet. Ca să fie bine văzut s-a urcat pe-o fîntînă. «Camarades!» – a început el în forţă. Dar a căzut în apă. Obişnuiţi în acele zile cu spectacole prezentate în stradă, bucureştenii l-au aplaudat. Credeau că aşa e regia. Jose s-a ridicat, a vrut să continue, dar lumea nu-l lăsa: aplauda şi striga: «Bravo!». Eu cu un alt venezuelean am început să strigăm: «Del Craho!». O expresie asemănătoare franţuzescului «Merde!» (La dracu! – n.n.), dar mai dură. Imaginîndu-şi că era o expresie din recuzita noastră revoluţionară tradiţională, mulţimea a început să scandeze: «Del Craho! Del Craho! Del Craho!». Lozinca a plăcut şi s-a răspîndit în Bucureşti. S-a strigat şi cînd apărea Gheorghiu-Dej. Suna mai «revoluţionar» decît «Pace şi prietenie!». Aceasta a fost contribuţia originală a delegaţiei Venezuelei la festival."

ŢARA FERICIRII ŞI A LIBERTĂŢII. "Periniţa" e o altă frumoasă amintire de-atunci. "Şi acolo am inovat ceva, zîmbeşte profesorul Barreto. Primul venezuelean, tras în horă de o fată frumoasă, a sărutat-o de-adevăratelea în mijlocul cercului. A apreciat momentul nu ca final al unei petreceri, ci ca început al ei. A luat fata de mînă şi s-au retras pentru acea seară dintre dansatori, cu batistă cu tot. După noi, tot mai mulţi încheiau «Periniţa» la fel. Nu mai aveai probleme de limbă în abordarea unei fete, iar lucrurile avansau fulgerător."
După asemenea experienţe, în capitala îndelung pregătită pentru a face figură frumoasă în faţa străinilor, nu-i de mirare că efectele au fost cele scontate de organizatori. Îi povestesc că timpul acela e etapa de vîrf a "luptei de clasă" în istoria României, cu închisorile pline de deţinuţi politici şi ţărani potrivnici colectivizării. Nici vorbă să fi bănuit aşa ceva vreunul dintre tinerii delegaţi. Dimpotrivă. "Întîlnirea de la Bucureşti ne-a părut o primă manifestare a libertăţii oamenilor, recunoaşte omul de cultură venezuelean. Românii păreau liberi, prosperi şi fericiţi. Iar România, ţara fericirii şi libertăţii. Cu asemenea exemple, viitorul lumii nu putea fi decît comunist!" Cu impresii asemănătoare au rămas probabil zecile de mii de delegaţi la Festivalul Tineretului din 1953. Ca în cazul interlocutorului meu, şi le-au schimbat mai devreme sau mai tîrziu.

Măreaţa sărbătoare a tinereţii, a prieteniei şi a păcii

"Niciodată n-a fost Bucureştiul atît de frumos, atît de plin de viaţă! – scrie Scînteia din 2 august 1953. Flutură steagurile-n vînt. Se-ncing hore ale prieteniei în gări, în parcuri şi pe străzi şi-n joc se prind voioşi, alături de tinerele gazde, băieţi şi fete veniţi de peste mări şi ţări. Pe străzile capitalei dragi răsună în zeci de limbi cîntecele tinereţii. Zeci de tineri cetăţeni înconjoară pe oaspeţi, le cer autografe, le strîng mîinile. Sînt de ajuns doar două cuvinte: pace şi prietenie – ca tinerii din orice ţară să se înţeleagă imediat între ei."

Din ziarele vremii aflăm că în cinstea festivalului s-a lansat "Imnul partizanilor păcii" şi s-a dat în folosinţă Stadionul "23 August" cu o capacitate de 80.000 de locuri. Programul manifestărilor sportive conţine întreceri în 18 ramuri sportive cu participările unor campioni mondiali, precum celebrul ceh Emil Zatopek. Spectacolele artistice erau atît de numeroase încît se programaseră şi în pieţele publice (cum se vor fi numind oare acum Piaţa Tolbuhin ori Piaţa Suhorov?, dar Cinematograful Alex Popov?). Printre premianţii concursurilor artistice:  poetul Dan Deşliu, dramaturgul Aurel Baranga, prozatorul Radu Cosaşu, pictorul Şaraga Mimi Maxy, balerina Irinel Liciu, pianistul Valentin Gheorghiu.

Grandioasa manifestare a "partizanilor păcii", organizată în capitala unei ţări comuniste în plin "război rece", avea ca lozinci oficiale: "Prin unire spre pace! Prin pace spre fericire!"; "Înainte, tineret al lumii!"; "Pentru pace şi prietenie. Pentru un viitor luminos". În acel moment funcţiona chiar un "Nobel comunist" pentru pace: Premiul Internaţional Stalin pentru Întărirea Păcii între Popoare.
Printre "evenimente", presa consemnează şi naşterea unei "fetiţe creole", botezată în amintirea festivalului "Colombina".

Culisele pregătirilor

Manifestarea era o sarcină adecvată "războiului rece", dată României din partea "lagărului". Fostul lider comunist Alexandru Bîrlădeanu mi-a relatat: "În ’53 (festivalul – n.n.) trebuia să aibă loc într-o ţară care în ajunul datei respective a comunicat că nu mai poate face faţă acestei sarcini. Ea a căzut asupra României. Pentru ca tinerii din toată lumea să aibă o impresie cît mai favorabilă despre ţară, s-a luat o serie de măsuri: pe linie economică s-a hotărît să se reducă aprovizionarea populaţiei pentru a se face stocuri ce urmau să fie puse în vînzare cînd vor veni oaspeţii".