„Asa este in viata, asa e piesa"

De profesie medic de „boale contagioase", Lucia Beatricia Vulcanescu a trecut de cateva luni de 105 ani. A trait cele doua razboaie mondiale, a avut febra tifoida, de toata lumea credea ca o sa o piarda, si si-a ingropat sotul in urma cu mai bine de 50 de ani.

„M-am nascut la Craiova si am facut Scoala de calugarite acolo", isi incepe povestea vietii Lucia Vulcanescu. Provine dintr-o familie buna, tata ei fiind militar de cariera, iar bunicul, preot. A invatat franceza si germana. Si cum sa se poarte in societate. Lucru rar in acele vremuri. Isi mai aminteste cum mergea cu tatal ei la Bucuresti, oras care atunci o fascina. De cele mai multe ori, mergeau la teatru. „Acum nu ma mai fascineaza Bucurestiul. Acum mi-e dor de Craiova. Frumos oras mai era", isi deapana amintirile fosta doctorita.

S-a maritat la 27 de ani

Dupa ce a terminat liceul, a plecat la Bucuresti sa dea la facultate. I-ar fi placut sa faca Literatura, dar a dat la Medicina. „Eu iubeam copiii si am ales sa fiu doctor. Am facut sase ani de medicina. Erau alte vremuri, intelectualii erau mai rari, scollie erau mai putine." Facultatea a absolvit-o in 1924 si pana in 1937 a muncit intr-un dispensar dintr-un sat. Apoi, timp de 31 de ani a fost medic la Liceul de fete si la Spitalul de Boale Infectioase din Pitesti. S-a maritat destul de tarziu, poate chiar prea tarziu pentru acele vremuri: la 27 de ani. Si-a cunoscut barbatul, Calist, care era avocat, prin familia sa. S-au casatorit la nici un an dupa ce s-au vazut si s-au placut. A murit in anul 1959, la 70 de ani. Povestea lor de iubire a fost una frumoasa si fara intamplari deosebite.

Febra tifoida nu a ocolit-o

Citește pe Antena3.ro

O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei

„E un om bun, e draguta, calda, sigur ca anii au mai marcat-o. Era sufletista. Ca medic a primit si cateva diplome de onoare", ne povesteste fata fostei doctorite, Monica Cristea.

In general a fost un om sanatos. „Insa o data era sa o pierdem. Era in anul 1947. Desi se vaccinase, a contractat febra tifoida. Am stat atunci langa ea pana si-a revenit." In ultimii ani si-a rupt femurul unui picior de trei ori si acum nu se mai poate deplasa singura. La farmacie, de cate ori trebuie sa-si cumpere ceva de la farmacie, afla ca acestia nu au in evidenta persoanele nascute dupa 1900, povesteste, zambind, Monica Cristea. Monica are 73 de ani si unicul copil al Luciei Vulcanescu. Lucia nu are insa nici un nepot si nici un stranepot. Nu a tinut niciodata diete, nu a fumat, nu a baut. A fost o femeie modesta. Nu-i placea sa fie cocheta. Desi ar fi avut de ce. Dupa moartea sotului ei, prin anii ’60, a iesit in lume. A vizitat Cehoslovacia, RDG, Bulgaria, Ungaria. Marea ei pasiune a fost sa citeasca. A „devorat" sute de carti. De comunism sau de Ceausescu nici nu vrea sa-si aminteasca. „A fost un incult", atat apucam sa scoatem de la ea.

Prietena cu „Animal Planet"

De multi ani se simte foarte singura. De multe ori plange dupa prietenele ei cu care a trait o viata. Crede ca Bucurestiul nu mai are deloc farmecul de altadata. Iubeste cainii si mai ales pe Tedi, care este si el batran. Are 14 ani. Fosta doctorita mai are un prieten: postul de televiziune Animal Planet. In ultimul timp, a asteptat primavara cu sufletul la gura. „N-am mai iesit din casa din toamna", ne spune ea, cu durere in glas.

Ne pregatim de plecare. A tinut mortis sa o fotografiem impreuna cu cainele Tedi. Abia atunci vad in camera, pe un perete din spatele meu o icoana veche.

„M-am nascut cu ea in casa", ne spune fata doctoritei. Lucia Vulcanescu ma intreaba daca am s-o mai vizitez. Ii fac semn ca da. Dar tristetea ii umple brusc chipul. „Nu o sa mai veniti", raspunde tot ea, „pentru ca aveti treaba multa. Munciti mult, nu-i asa? Dar ce sa-i faci… Asa este in viata… Asa e piesa..", spune mai mult pentru ea.

O las pe fotoliu cu aceeasi privire plina de amaraciune, nedezlipita de mine. Abia cand am iesit afara, mi-am dat seama ca, de fapt, ceea ce o intristase atat de mult nu era altceva decat tineretea mea. Abia atunci am simtit si eu un mare gol in suflet…

Fratele declarat mort la razboi era viu

A prins o multime de evenimente istorice. Si are amintiri are din cele doua razboaie mondiale. Isi aminteste cum, pe timpul primului razboi, li se cerea sa vorbeasca numai in germana. Si cum, in 1917, familia ei a vrut sa se refugieze in Moldova, asa cum multi au facut atunci. „Era prin 1917. Terminasem liceul, dar se precipitasera mult lucrurile. Se pleca acolo, sa nu ne invadeze nemtii. Insa, pana la urma, nu am mai plecat." Copil fiind, isi aminteste prin ce a trecut in primul razboi mondial. „Aveam un frate militar, Nenelu. L-au luat la razboi. Parca-l vad si acum cum a urcat in tren impreuna cu un var de-al nostru. Se tineau de gat. Varul meu nu s-a mai intors niciodata de pe front. In anul 1916, Tetelu a fost ranit. Am aflat asta, dar dupa un anumit timp nu s-a mai auzit nimic de el. Asa ca l-au declarat mort. Noi am purtat doliu si l-am plans aproape un an. Tatal meu, fiind militar de cariera, a aflat, la un moment dat, ca fratele meu ar trai. A inceput sa il caute, pana l-a gasit. La Viena. Era la spital, grav ranit la cap."

Al doilea razboi mondial a prins-o la spital

Monica, fiica ei, isi aminteste cum au aflat ca este razboi in 1941. „Eu aveam 11 ani atunci si am auzit la radio. Am plans toata ziua. Mama a fost un sprijin pentru mine, pentru ca si ea si tata au facut tot posibilul sa ma linisteasca. Apoi, in 1944, pe 6 mai, s-a bombardat Pitestiul. Eu am fugit intr-o groapa, iar mama era la spital", mai povesteste Monica Cristea. Fosta doctorita o completeaza, amintindu-si ca imediat dupa bombardamente, fetita ei s-a dus la spital. „M-a gasit plina de sange din cap pana in picioare. S-a speriat groaznic atunci. Dar sangele era de la oamenii raniti. Atunci am muncit aproape nonstop. Ranitii veneau mereu, spitalul era plin. Au fost niste vremuri tare grele", spune Lucia
Cristina Hurdubaia