Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Frankfurt pe Main n-avem decât douăzeci de minute între două trenuri. Le petrecem mai mult în fața unui automat de dulciuri, răcoritoare și tutun.
Când ești în țara ta, bagi banii într-un automat ca ăsta, iar el refuză să-ți elibereze marfa, îi tragi un pumn și ai rezolvat problema. Însă când te afli într-o țară străină, în Germania, să zicem, e bine să eviți asemenea soluții de forță. Nici nu știi ce pretexte pot găsi unii pentru declanșarea unui război mondial. Așa că aleg să implor automatul, în gând, cu ochii pe ceas, să-i dea lui Titus ori țigările, fir-ar ele ale dracului de țigări, ori banii înapoi. Și-mi fac și cruce cu limba în gură. Nu de alta, dar Titus pare lipit de aparat prin magie neagră. Se încăpățânează să obțină fie iarba dracului, fie ochiul – și ar putea să piardă trenul. Chiar de la a doua cruce, ca prin minune, aparatul diabolic se dă bătut și expulzează din intestinele lui de metal două pachete de țigări și un suc. Mi se dovedește astfel câtă dreptate are românul, care, în înțelepciunea lui, spune că mai multe faci cu rugăciunea și cu duhul blândeții decât cu forța. Mai ales la aparatele mecanice.
Plecăm, în sfârșit. Titus a urcat în ultima secundă. Din cauza țigărilor, era cât pe ce să rămână în gară. Despărțirea accidentală de prietenul drag cu care călătorești în necunoscut este întotdeauna dureroasă, mai ales dacă biletele rămân la el.
Ieșim lin de sub cupola imensă, din fier și sticlă, a gării din Frankfurt. O lună durdulie se împarte cu dărnicie tuturor prin mii de ochiuri de sticlă. Poate așa s-ar vedea și din Gara de Nord, dacă tavanul n-ar fi făcut din scânduri. Dar trebuia căptușit cu scânduri! Altfel, ar fi urlat câinii la lună de nu s-ar mai fi înțeles nimic din anunțurile de la megafoane. În plus, lemnul îi dă gării un anume farmec rustic. Călătorul se poate bucura de un ultim popas într-un decor simplu, tradițional, înainte de a porni cu trenul spre Vest. Spre țări care au capitulat în fața progresului, și-au abandonat fibra națională și au adoptat fibra de sticlă sau chiar de carbon. Noi am avut tăria de a rămâne la scânduri. Poate ar trebui și niște stuf!
Trecem pe sub un banner uriaș cu "Frankfurter Allgemeine Zeitung". Este ultimul lucru văzut în gară. De acolo, trenul se avântă în imperiul întunericului și silește să-l strabată până dimineață. Sunt aproape o mie de kilometri până în Copenhaga, unde vom schimba iar.
– Ai văzut, Titus, ce reclamă își fac nemții la ziar? Nu înțeleg de ce se îndărătnicesc să mai tipărească ziare. Și încă ce ziare babane! N-avem noi slănină în rucsac câtă ai putea înveli cu unul singur. Noi ne-am adaptat mai repede la mersul tehnologiei. Poate și pentru că am vrut să cruțăm pădurea. Codru-i frate cu românul, nu? Cât mai puteam continua fratricidul stând cu o mână pe topor și cu alta pe laptop? Am închis ziarele tipărite, am mai lăsat câteva – pentru nostalgici, pentru niște abonați de pe la țară, care n-au internet sau nu-l folosesc... În rest, toate on line! Șefii ziarelor s-au străduit întâi, cât s-au priceput, să le închidă. Apoi, dacă n-au reușit asta, au încercat să le scadă cât mai mult tirajele. Ba au încetat chiar să mai facă și să mai vândă presă, au început cu cărți, cu CD-uri, suveniruri, jocuri, cosmetice... Viitorul este al presei electronice, fără îndoială. La noi s-a înțeles asta mai repede și mai bine decât oriunde în lume.
– Știi ce se spune: că România va fi centrul renașterii spirituale a omenirii. De aici va veni salvarea. Eu cred că va fi și locul de naștere a noii prese. Deja a început să se screamă.
– Nu poate omul vorbi ceva serios cu tine. Mereu o dai pe bășcălie. Hai, fugi la culcare.
Călătorim într-un vagon-cușetă cu șase locuri. Eu și Titus avem locurile de jos. Deasupra noastră stau o nemțoaică, o englezoaică și un francez. Suntem așezați în compartimentul ăsta exact ca în Uniunea Europeană! Nu ne mai trebuie decât un bulgar sub banchetă și un basarabean la ușă. Aștia, colegii de cușetă, sunt împreună. Fără îndoială că vin toți de undeva și se duc undeva. Sporovăiesc în engleză. Stau pe coridor și îi aud prin ușa deschisă, îi identific după accent. Ar fi bine să lase șușoteala și să tragă un pui de somn până nu începe Titus să sforăie. Mai e încă un tip, la cucurigu, dar deja doarme; dacă nu va vorbi în somn, nu voi afla ce-i cu el.
Târziu, după ce se așază toți la locurile lor și adorm unul după altul, intru și eu în UE cu rucsacul cu slănină. Mă întind în pat. Nu mi-e somn. Și oricum n-aș putea adormi. Pentru că toți sforăie. Ascult simfonia europeană și mă gândesc la punguța cu resturi de mâncare din Viena. Oare ce-o să fac cu ea? Unde voi vedea un cățel amărât, într-o gară, să i-o zvârl pe geam? Nu m-ar lăsa sufletul s-o arunc la coș. Iubesc animalele. Când redacția a întârziat câteva luni cu salariile, am vrut chiar să îmi fac o asociație de protecție a animalelor și să trăiesc din asta, din dragostea pentru ele. Bine că m-am abținut. N-aș mai fi mers acum, moca, în Suedia...
Deodată sună telefonul lui Titus. Are destui amici, pasionați ca și el de vorbitul la telefon, care să-l sune când stă nevorbit mai mult de un ceas, ziua sau noaptea. Titus nu e atât de lipsit de politețe încât să nu răspundă la un apel nocturn. Și se întinde la vorbă, chiar dacă în roaming.
– Hey, mister, get out here! We sleep! – strigă neamțul pe un ton sever, ca la armată.
Deci am avut dreptate când mi-am spus că aici suntem în UE...
Titus, la fel de politicos, iese pe coridor și-și continuă dialogul peste mări și țări. Apoi revine și se culcă la loc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nu mi-a picat deloc bine reacția neamțului. I-aș zice și eu vreo două în limba lui, să-l doară, dar nu știu decât "dancheșon", și nu e cazul, plus "șnițl", "ștrudl" și "Arbeit macht Frei". Sau i-aș spune câteva bancuri din alea care încep cu "Un român, un neamț și un..." și în care întotdeauna românul e cel mai tare. Dar tac din gură, strâng din dinți. Îl pândesc pe Friț. Și când văd că adoarme, de ciudă, mă descalț!
Nu dorm toată noaptea. Ies din când în când, tiptil, pe coridor. Luna s-a ascuns, nu văd nimic afară. Noaptea, toate țările sunt la fel. Citesc din "Istoria României", de la Editura Corint, capitolul "Desăvârșirea națiunii române", de Keith Hitchins. "La baza schimbărilor economico-sociale au stat contactele lărgite cu Occidentul. Toate laturile vieții publice purtau pecetea Europei..."...
– Please!
Mă întrerupe un japonez mic și grăsuț, de vreo șaizeci de ani. N-are aparat de fotografiat la gât. Mă roagă să-i fac loc să treacă spre toaleta din capătul vagonului. Vede titlul cărții și mă întreabă surprins:
– Hello! Are you from Romania?
– Da. Adică... Yes. Nadia Comăneci, Hagi...
– Oh!... My friend died there. A dog bit him...
Cântarea României, defăimarea Occidentului (9) - Nişte provinciali
Cântarea României, defăimarea Occidentului (8) - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
Cântarea României, defăimarea Occidentului (7) - O, ce vacă minunată!
Cântarea României, defăimarea Occidentului (6) - Răzbunarea unui român sărac
Cântarea României, defăimarea Occidentului (5) - Șunca din seif
Cântarea României, defăimarea Occidentului (4) - Sufletul mort al Vienei
Cântarea României, defăimarea Occidentului (3) - Occidentul, demn de mila noastră
Cântarea României, defăimarea Occidentului (2) - Cetăţean de onoare din întâmplare
Cântarea României, defăimarea Occidentului (1) - Țara lui "Merge și așa"
(Va urma)
