Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
(Continuare din episodul 11)
Dacă ar apărea acum în compartiment un marțian și l-ar face pe Titus Ceia să leviteze, prietenul meu ar spune – plutind: "Mda... Un omuleț". Dar și dacă extraterestrul s-ar deda la acțiuni ostile, cum ar fi să ne mănânce slănina din rucsac, Titus nu s-ar repezi să-i dea una peste mânuța lui verde. Ar spune tot așa: "Mda... Un omuleț. Mănâncă slăninuță". Și s-ar culca la loc. Pentru că Titus, cu tot sângele unguresc de la bunică-sa, nu este mai puțin român decât românii curați și buni. Iar românii, în momentele lor de lehamite, sunt insensibili la fantastic, la splendoare, la mizerie, la orice. Chiar și la istorie. Ei înțeapă măreția cu degetul și o dezumflă, o transformă într-un fleac și zic "mda".
Îmi vine în minte ce spune Prințul Charles la sfârșitul filmului documentar "Wild Carpathia". L-am văzut la Travel Channel chiar înainte de a pleca spre Suedia. Reporterul îl întreabă: "Ce iubiți mai mult din România?" Și Prințul răspunde scurt: "Sentimentul veșniciei". Avea dreptate. Noi facem totul ca și cum am fi veșnici. "Ce ziceai, Ioane, vin turcii?" "Da, măi, Gheorghe. Câtă frunză și câtă iarbă". "No, lasă-i să vină, că doară nu vin de tot. Ai să vezi că-n patru-cinci sute de ani pleacă !"
Chiar și drumul pînă în Suedia, observ, îl facem ca și cum ar dura o veșnicie. Rucsacul cu mâncare este prima dovadă. Oricât am mânca din el, pare să nu se mai golească. Iar mâncarea, plină cu E-uri, nu se strică în veci. De asta se întoarce Titus cu spatele la turbină: fiindcă va vedea altele în următoarele mii de ani. De ce să se trezească acum? Și eu de ce să mă tot izbesc cu aparatul de fotografiat în geam ca fluturele în bec? Am o veșnicie la dispoziție să fotografiez turbine eoliene înfipte în mijlocul mării. Ar putea să dispară marea, că nu e românească, deci nici veșnică, dar nici ăsta n-ar fi un motiv să mă grăbesc.
Din sentimentul ăsta al veșniciei se naște lehamitea. Simt cum mă învăluie și pe mine — venind dinspre Titus. Mă acoperă ca un clopot de sticlă și flacăra exaltării de mai înainte se stinge cu un ultim vârticuș de fum. Mă uit la Titus, la turbină, iar la Titus – și în cele din urmă îi dau dreptate. În fond, are vreo douăzeci de ani trăiți înaintea mea. Dacă mie, încă tânăr, mi se pare uneori că sunt înțelept, Titus chiar ar putea să fie. Și permanent, nu doar câteodată, ca mine. Păi, bine face el că se întoarce cu spatele la turbină. N-avem și noi de astea la Cogealac, în Dobrogea? Și nu una, două, ci sute. Sunt pline dealurile de mori de curent. De la Vlad Țepeș nu s-a mai văzut ceva asemănător. Moriștile alea stau pe deal și macină cumulonimbuși, țăranii stau acasă și primesc uium în euro. Dacă ți-a dat Dumnezeu – prin mijlocirea primarului – o morișcă de asta pe bucata ta de pământ, om te-ai făcut. Adio,sapă! Adio, transhumanță!
Iar podul – ce mare scofală cu podul ăsta? E doar un pod peste mare, o cale ferată zvârlită uite-șa între două insule. Trenul a pornit, acum gonește. Dar fără hurducături, ci alunecă lin ca untul în tigaie. Simt că parcă zbor peste valuri. Întind mâinile ca niște aripi. Recunosc, e o încântare. Senzația de zbor n-am mai simțit-o decât în copilărie, când am căzut din copac – însă atunci a durat foarte puțin, n-am savurat-o. Iar la destinație a fost de-a dreptul neplăcut. Uneori mai zbor așa în vis și atunci e la fel de frumos ca acum. Zece-cinșpe minute de plutire între două ceruri suprapuse! —pentru asta aș veni și pe jos până aici...
Fără îndoială, n-a fost o joacă pentru inginerii danezi să tragă linia ferată peste mare. Totuși, oricât de greu a fost, nici nu se compară cu podul nostru dintre Calea Griviței și Grozăvești – Pasajul Basarab din Capitală. Ideea a apărut încă din 1936 și a tot fost reluată de atunci. Însă abia după Revoluție s-a trecut la treabă. Întâi, a durat vreo zece ani de când s-a aprobat proiectul și până la primul cancioc de mortar. Pe urmă, încă cinci ani și ceva — construcția. Danezii au făcut planul și s-au apucat imediat de bătut pari în mare. Ei n-au avut a se război cu delfinii prin tribunale ca să-și poată construi podul pe teritoriul lor. Pe când la noi, ăhă!, ce bătălie s-a dat cu rechinii pentru fiecare palmă de pământ expropriat, pentru fiecare cărămidă dintr-o magherniță darâmată! Pentru că acea magherniță era monument de arhitectură. Cu acte în regulă, căpătate peste noapte. Dar noi am fost atât de deștepți și de hotărâți, ca de fiecare dată, încât până la urmă am reușit să cumpărăm bucată cu bucată cartierul ăla infect și să-l dărâmăm, chiar dacă pentru asta a trebuit să plătim mai scump decât pentru Manhattan, cu Gemeni cu tot. Că așa suntem noi, românii: când ne punem ceva în cap, nimic nu ne stă în cale. Astfel că acum putem să ne mândrim cu cel mai scump pod din lume, peste 125 de milioane de euro pe kilometru, titlu la care danezii nici nu ar îndrăzni să viseze. Guvizii lor au stat cuminți în apă, n-au făcut valuri că li se distruge habitatul.
Al nostru e un pod scurt; nici măcar doi kilometri. Răutăcioșii îi zic podișcă. Podișca lui Oprescu. Dar așa podișcă cum e, este totuși cel mai lat pod cu hobane din Europa. Și ne mândrim cu asta. Și nu numai atât. Este cel mai înalt pod de culoare albă din fostul lagăr comunist, cel mai lung pod urban care trece peste o cale ferată de tip vechi, cât mai aproape de gară, podul cel mai apropiat de sediul unui guvern, cel mai nou pod dintr-o capitală est-europeană cu două milioane de locuitori, cel mai mare și mai modern pod peste Dâmbovița — și deține și alte numeroase recorduri.
La danezi a fost efortul unui întreg popor. La noi, doar doi oameni au făcut totul. Cel puțin așa scrie pe o plăcuță: "Început de Băsescu și finalizat de Oprescu". Nici nu e de mirare, pentru că însuși poporul nostru a fost creat de doi bărbați, Decebal și Traian. Atunci a fost invers: Decebal început și Traian a finalizat.
Peste toate astea, mai mult ca sigur că danezii nici de o inaugurare ca lumea n-au avut parte. La noi, a venit primarul Oprescu, a tăiat panglica a nu știu câta oară, au defilat majorete, motocicliști, polițiști călare, cu fanfara, mii de bucureșteni s-au plimbat toată ziua pe pod, până le-a zis primarul: "Hai, gata, că-l murdăriți!" Pe podul danezilor s-au pescărușat pescărușii — așa cum se găinățează găinile. În rest, nicio plăcuță, nicio inscripție.
Ne apropiem de uscat. Se aude în difuzoare vocea șefului de tren:
— Dragi pasageri, trenul a avut o oprire neprogramată pe pod din cauza unei erori la calculatorul de bord, care a fost remediată pe loc. Ne cerem scuze. La prima oprire vom staționa cincisprezece minute pentru verificări suplimentare. Fumătorilor le este permis să fumeze pe peron.
La noi, trenurile nu întârzie decât în două situații: când se dilată șinele și când nu se dilată. Dar niciodată nu ne spune nimeni nimic, de ce și cum. Nouă ne place neprevăzutul, misterul. Mă taie un fior de spaimă. N-am știut că am trecut printr-un pericol. Puteam rămâne cine știe cât în largul mării, naufragiați pe un pod fără prea multe recorduri la activ. Câțiva călători au ieșit pe coridor și comentează întâmplarea cu calm.
Trenul oprește în gară. De undeva, din capătul vagonului, se aud aplauze. Înseamnă că nu suntem doar doi români în tren.
(Va urma)
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
