Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Însoțitorul ne dă de grijă să nu lăsăm compartimentul nepăzit. Să ne încuiem înăuntru și până în Viena să nu-i mai deschidem decât lui, dacă strigă la ușă. Parcă suntem în "Capra cu trei iezi".
— Nu vreau să vă sperii, dar e mai bine așa. Știți, mai umblă ungurii prin tren, se întâmplă să vă dispară bunuri. Ungurii și albanezii umblă. Au chei din astea pătrate, descuie pe dinafară. Dumneavoastră dormiți liniștiți, nici nu simțiți când fură. Se mai întâmplă. Cea mai tare fază a fost, îmi aduc aminte, în '87, cu naționala de rugby a României. Dormeau băieții, n-aveau nicio treabă. Când au ajuns la Viena, ăla că n-are portofelul, ăla că nu-și găsește echipamentul, aparatul de fotografiat... Așa că grijă mare!
Cum să mai dormi cu o Ungarie întreagă în jurul tău? Stau de veghe cu ochii pe geam și cu urechea la ușă. Curând se luminează de ziuă. Am mai fost în străinătate, dar numai cu avionul. Cu avionul nu călătorești, ci te deplasezi. Mai mult decât niște nori nu vezi nimic. Pe când cu trenul... Din tren, iată, poți să-i vezi pe acești unguri care, de pe la patru dimineața, încep să împingă pe câmp niște instalații de irigat uriașe. Sunt numai lanuri de porumb cât vezi cu ochii. Asta nu e bine, nu e bine deloc! Ungurii ăștia fac agricultură intensivă. Au investit cu ghiotura în instalațiile astea de irigat, sigur bagă îngrășăminte și tot felul de prostii. Mie-n sută că folosesc și semințe modificate genetic.
La noi nu e așa. Noi, imediat după revoluție, am distrus tot sistemul național de irigații. Era făcut de comuniști. Am împărțit pământul în petice mici și ne-am apucat să facem agricultură adevărată, cu calul și cu sapa. Noi nu ne otrăvim pământul. Păi, când muști o roșie de-a noastră, românească, are gust de roșie, domnule, nu e ceva parcă scos la imprimanta tridimenesională. Și porumbul nostru... ce mămăligă iese din el! Prăjitură, nu alta! Și țeapănă, s-o dai de-a dura, nu ca terciul ăla din mălai grisat, de la unguri... Parcă nici nu te saturi cu el și nici gust n-are. Nimeni nu ne-ntrece la mămăligă.
E drept, producem puțin și cam aducem mâncare de-afară, dar asta nu e neapărat ceva rău. Depinde cum vezi lucrurile. Mai bine puțin și bun, decât mult și prost. Să-și strice ei solurile și noi să ne păstrăm țara frumoasă, așa cum ne-au lăsat-o strămoșii, cum spun și cântecele învățate la școală: "Nu e țară mai bogată,/ Mai iubită, mai cântată,/ Românie, țara mea de dor".
Până la Viena, prin Bratislava, facem vreo opt ore, trecând prin trei țări. De la București la Curtici am făcut de două ori mai mult. Cum treci de graniță, se întâmplă ceva cu trenurile noastre. Încep să meargă mai repede. De două ori mai repede. Nu mă îndoiesc, străinii le impun trenurilor noastre acest regim de viteză ca să le distrugă. Nu știu când a fabricat România ultimul vagon sau ultima locomotivă. Avem numai garnituri vechi, de vârsta mea, poate chiar de vârsta lui Titus. Vechi, vechi, dar ne facem treaba cu ele. Le mai reparăm, le mai modernizăm... Trebuie să le exploatăm cu grijă, nu să le hurducăm aiurea prin străinătate, cu o sută pe oră. Străinii ăștia își bat joc de lucrușoarele noastre. Vor să se strice mai repede și, pentru că noi nu mai fabricăm altele, să cumpărăm de la ei. Parcă mă înțeapă în inimă când aud cum țipă frânele și cum pocnesc roțile la macazuri.
Ajungem în Viena exact cu întârzierea din țară: două ore și jumătate. Chiar cu ocolire, trenul a făcut de la Curtici la Viena cât trebuia să facă: opt ore. Deci am avut dreptate: l-au gonit prin pustă cât pe ce să-l rupă. Bine că am ajuns întregi și nejefuiți.
Gara de Vest din Viena (Westbahnhof) e un orășel în sine. Sunt tot felul de magazine, găsești acolo tot ce-ți dorești. Bani să ai! Clădirea e una modernă, ceva ce nu vezi chiar în fiecare oraș românesc. Numai sticlă și metal. Două corpuri imense sunt unite între ele cu o aripă care stă pur și simplu pe aer, ireal, într-un echilibru precar. Te aștepți să se prăbușească în orice moment. Nu seamănă deloc a gară — așa cum știm noi gările.
Gara de Vest din Ploiești, de exemplu, ca să fie tot de Vest: când am trecut pe-acolo, mi s-a umflat inima de mândrie. Tencuiala părea să fi căzut de cine știe când și nu a mai reparat-o nimeni după aceea. Dar eu cred ca a fost dată jos intenționat ca să se vadă măiestria cu care meșterii noștri zidari au ridicat pereții. Armătura, mortarul dintre cărămizi, urmele mistriei, cuiele și plasa de întărire — toate erau la vedere. Românii sunt cei mai buni zidari din lume, știm bine, și nu trebuie să ascundem asta.
De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, sunt puține domeniile în care nu suntem sau n-am fost cei mai buni din lume. Nu noi făceam cele mai bune tractoare? Mi-l și amintesc pe tovarășul diriginte Ursachi cum ne povestea el că s-au pus două tractoare la întrecere: unul românesc și unul american. Erau legate unul de altul și fiecare trăgea în partea lui — ca la trasul funiei pe plajă. Și l-a târât tractorul nostru pe ăla american de l-a făcut de toată rușinea. În "Cutezătorii" am citit că ARO era cea mai bună mașină de teren din lume. Autobuzele noastre erau neîntrecute. Camioanele care construiau Magistrala Albastră, Canalul Dunăre-Marea Neagră, erau și ele cele mai bune din lume. Acum nu mai fabricăm nici tractoare, nici autobuze, nici camioane, nici ARO. Nici măcar biciclete nu mai facem. Le aducem din import și doar le montăm aici. Nu ne puteam permite să poluăm cu atâta industrie cea mai frumoasă țară din lume. Unii spun: "Păcat că e locuită" vrând să insinueze că nu toți românii am fi vrednici de această țară minunată. De fapt, ei nu sunt vrednici, cei care spun asta, pentru că nu-și iubesc țara și nu știu decât s-o hulească.
Cu toată întârzierea, ne mai rămân câteva ore să hoinărim prin Viena. Mare lucru nu ai ce vedea, în afară de clădiri — unele, recunosc, la fel de frumoase ca anumite clădiri de pe la noi. Pentru că e duminică. Și aici totul e închis de vineri seara până luni dimineața. Austriecii mai au mult de urcat pe scara civilizației până să ne ajungă din urmă la capitolul ăsta. Nici nu visează bieții de ei cum ar fi să iasă la cumpărături la unșpe noaptea la Carrefour sau pe la trei dimineața la Real. Și nici n-au hypermarketuri în mijlocul orașului, cum avem noi. Uneori te apucă mila de occidentalii ăștia.
(Va urma)
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
